|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
amurgul gandurilor (continuare3) |
|
|
de
emil cioran |
|
|
|
In strafulgerarea cosmica a constiintei, cerul se risipeste-n melodie, urmat de munti, de arbori si de ape. Si īnfricat de absolutul clipei, Recviemul sufletului este un naufragiu si o aureola.
Nu e ca si cum o negura din alta lume ne-ar visa viata?
Depanarea launtrica a mortii este ceata ridicata la principiu metafizic.
O catedrala e maximum de sensibil al cetii. Negura solidificata.
Exista īn om o dorinta tainica de remuscare, ce precede Raul, ce-l creeaza. Faradelegea, viciul sau crima izvorasc din framīntarea ei ascunsa. Odata actul consumat, ea apare īn constiinta clar si definit, pierzīndu-si din dulceata virtualitatii.
Aroma remuscarii ne mīna spre rau, ca un dor de alte fagasuri.
Un suflet care are spatiu pentru Dumnezeu trebuie sa aiba pentru orice. - Sa nu plece de aici nevoia de a ne marturisi unui credincios ultimele nelinisti si tulburari? Ce ne face sa credem ca el nu poate sa nu ne īnteleaga? Ca si cum credinta-n Dumnezeu ar fi un viciu dinlauntrul caruia totul ne poate fi scuzat sau un abuz fata de care totul e legitimat. Sau ca, prin Dumnezeu nemaiapartinīnd pamīntului, orice crima īn lume ne poate fi iertata.
Unui credincios nimic nu trebuie sa-i scape: scīrba, deznadejdea, moartea.
Oamenii cad spre cer; caci Dumnezeu e un abis privit de jos.
Revelatia subita: a sti tot si fiorul care-i urmeaza: a nu mai sti īncotro. Deodata, gīndurile au despletit universul si ochii s-au oprit īn zacamintele firii.
Timpul si-a pierdut respiratia. Atunci, cum ai masura vīrtejul luminii ce te inunda? El pare a dura cam cīt absenta absoluta a unei secunde.
Dupa astfel de strafulgerari cunoasterea e inutila, spiritul se supravietuieste, iar Dumnezeu devine vacant de divinitate.
Cīnd ai dilatat viata la infinit, vointa de a te distruge emana dintr-o senzatie dureroasa de plinatate. Caci nu līncezesti īn dorul muririi decīt īntinzīndu-ti fiinta dincolo de spatiul ei.
Negatia vietii din plenitudine este o stare extatica. Niciodata nu ne stingem din vid, ci din preaplin.
Un moment absolut rascumpara golul tuturor zilelor; o clipa reabiliteaza o viata. Orgasmul spiritului este scuza suprema a existentei. Asa īti pierzi de fericire mintile īn Dumnezeu.
Mīinile palide sīnt un leagan īn care īti suspini viata. Femeile nu ni le-ntind decīt ca sa plīngem īn ele.
Ceata e neurastenia aerului.
Acele glasuri din afunduri, pentru care ti-ar trebui accentul unui Iov asasin...
Ce īnger nebun cerseste cu flasneta pe la o inima fara porti? - Sau m-am dezlipit din suferinta lui Dumnezeu?
In fericirea si nefericirea īn dragoste, cerul, de-ar fi de gheata, n-ar putea domoli betia razvratita a sīngelui. Moartea-l īncalzeste si mai tare si mirajul vietuirii se-nfiripa din aburii ei funebri.
Toate apele au culoarea īnecului.
In azurul timid al diminetilor, paloarea atītor femei, ce le-ai iubit sau nu, ti se ofera ca un pustiu īnflorit gustului mortal de nesfīrsire.
De ce īn umbra lor infinitul ne pare aproape? Fiindca īn preajma femeii nu mai exista timp. Si tulburarea noastra creste, din cauza ca atingem īn lume o stare care depaseste lumea.
Iubirea este o aparenta intemporala; caci nu se suspenda devenirea īn mijlocul vietii? Sīnt īmbratisari, īn care timpul e mai absent decīt īntr-un astru mort.
Dragostea fiind o īntīlnire dureroasa si paradoxala a fericirii cu disperarea, el e prea neīncapator excesului ei inuman. De aceea, de cīte ori te trezesti din iubire, pare ca ti-a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inima.
Ceea ce face pacatul superior virtutii este un plus de suferinta si de singuratate, pe care nu-l īntīlnim īn constiinta īmpacata si nici īn fapta buna.
In sine, el e un act de individualizare, prin care te separi de ceva: de un om, de oameni sau de tot. A fi singur e o stare difuza de pacatuire. Din ea izvoraste nevoia de Dumnezeu, din frica de sine īnsusi. Virtutile nu servesc cerul.
Dupa ce-ai gustat īnselaciunile vietii, deceptiile se īntind blīnd ca untdelemnul si fiinta se īmbraca īn splendorile evanescentei.
...Si atunci regreti de-a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legana īn amarul absentei lor.
Fara sentimentul mortii, oamenii sīnt copii - dar cu el, ce mai sīnt?
Cīnd stii ce-i sfīrsirea, a fi nu mai are parfumul firii. Caci moartea fura melodia vietii. Si din amīndoua nu mai ramīne decīt un dezastru nocturn si muzical.
Cīnd ai cunoscut amaraciunile si dulceata lor, īti pare rau ca n-ai decīt o inima de sfarīmat.
Oare de cīnd s-au mutat deserturile īn sīngele omului? Si schimnicii de cīnd tipa-n el rugile spre īnaltimi? Cīt se vor mai boci īntinderile īn unduirea lui otravita? Si cīnd va īnceta īnecul oropsitilor īn valurile launtrice ale muririi?
Doamne! singurul tau martir: sīngele omului.
Daca moartea n-ar īntrerupe consolarile dorului de a muri...
Dar vietii lipsindu-i infinitul, cum am putea muri fara capat?
Omul, scīrbit de sine īnsusi, devine un lunatic care-si cauta pieirea īn pustiurile lui Dumnezeu.
De nu-ti pare ca esti autorul norilor ce īmpīnzesc cerul, la ce mai vorbesti de plictiseala? Si de nu simti cum cerul se plictiseste īn tine, la ce mai privesti spre Dumnezeu?
Sīnt vulgare acele fericiri care nu-ti trezesc dorinta de-a muri. Cīnd īnsa universul devine o spuma de irealitate si extaz, si cerul se topeste īn caldura inimii, de curge azurul pe spatiul ei īnnebunit de imensitate - atunci vocile sfīrsirii emana din gīlgīirile plinatatii. Si fericirea devine tot atīt de vasta cīt nefericirea.
Infinitul trebuie sa fie culoarea fiecarei clipe si, fiindca prin viata nu-l pot onora decīt prin crize, ridica-ma, Moarte, la prestigiul lui neīntrerupt si īmbraca-ma īn insomnia nesfīrsirii! Avea-voi lacrimi pentru tot ce n-am murit?
Dragostea e singurul mod fecund de a te īnsela īn cadrul absolutului. De aceea, īn iubire nu poti fi aproape de Dumnezeu decīt prin toate iluziile vietii.
Cel ce s-a molipsit de eternitate nu mai poate lua parte la istorie decīt prin vointa de autodistrugere. Caci, īntre semeni, nu esti creator decīt pe propria ruina.
Omul e singura fiinta care s-a dezmortit din betia timpului. Si toata straduinta lui este sa reintre īn el, sa redevina timp.
Privilegiul izolarii īn natura deriva din ruptura constiintei de devenire. Doar mergīnd alaturi de timp omul e om. De aceea, de cīte ori se plictiseste de conditia lui, clipele nu par destul de fluide si nici destul de adīnci setei lui de scufundare.
Cīnd mintea ti se-ndreapta īnspre Dumnezeu, de lume te mai leaga doar dorinta de a nu mai fi īn ea.
Senzatia de batrīnete eterna: a purta timpul īn spate de la īntīia lui clipa... Omul sta drept numai pentru a-si ascunde lui īnsusi cīt este de gīrbovit īnlauntru.
Plictiseala: a nu mai avea cumpat īn timp.
Inima e locul īn care noaptea se-ntīlneste cu dorinta de-a muri, spre a se īntrece-n nesfīrsire...
Nici marile, nici cerul, nici Dumnezeu si nici lumea toata nu sīnt un univers. Numai irealitatea muzicii...
Uitarea tamaduieste pe toti, afara de acei ce au constiinta constiintei lor, fenomen de luciditate care te asaza paralel spiritului, īntr-o ultima dedublare.
In marea divina, arhipelagul uman nu mai asteapta decīt fluxul fatal care sa-l īnece.
Prin orgoliu esti legat peninsular de Dumnezeu; īi apartii si nu-i apartii. Ai vrea sa fugi din El, desi esti parte a Lui.
Elementele unei geografii ceresti...
Un singur lucru dureros exista īn tristete: imposibilitatea de a fi superficial.
A fi mai lenes ca un sfīnt...
Patima muririi rasare din tot ce n-ai iubit si creste cu tot ce iubesti, īncīt se prelungeste cu aceeasi caldura īn gīndurile vrajmase, ca si-n cele placute vietii. Ea te cuprinde-n plina strada, īn zori, īn dupa-amieze si-n nopti, treaz sau atipit, īntre oameni si departe de ei, īn sperante si īn absenta lor. Fiorurile ei - asemenea unei ascetice īmbratisari - te topesc launtric īntr-un extaz neīmplinit, ascultīnd murmurul zadarnic al ondulatiilor sīngelui si soaptele nostalgice ale anotimpurilor interioare.
Si de mi-as stoarce din suflet o icoana a Raiului, ea ar destainui o lume īn care florile se-nchid si se deschid īn dorinta de-a muri. Si-n care-as fi smerit gradinar al agoniei lor.
Sīnt fiinte pe care le traim atīt de intens īn noi, īncīt existenta lor exterioara devine superflua si reīntīlnirea lor o penibila surpriza. A vietui este o indecenta din partea celui adorat. El trebuie sa ispaseasca irevocabil greul pe care altul l-a luat, traindu-l. Asa se explica de ce nu exista ratati mai mari decīt eroii virtuali si femeile adorate. Caci prin moarte nu devin mai mult cei ce iubesc, ci cei iubiti.
Faptul de a fi om este atīt de important si atīt de nul, īncīt nu poate fi suportat decīt prin imensa nemīngīiere īnchisa īn aceasta hotarīre. Sa respiri īn sentimentul ca-i mai revelator a fi om decīt Dumnezeu, ca-i dureros de semnificativ acest fiind si nefiind al soartei omenesti, si totusi sa te zdrobeasca marginile vizibile ale unei drame aparent incomensurabile!
De ce ratacirea umana e mai sfīsietoare decīt cea divina? De ce Dumnezeu pare a avea toate actele īn regula si omul, nici unul? Nu fiindca acesta din urma, fiind un golan īntre pamīnt si cer, risca si sufera mai mult decīt Cel asezat īn confortul Absolutului?
Ce sa mai cauti printre muritori, cīnd tu cīnti din orga si ei din fluier?
Flautul īmi poarta parerile de rau spre toate femeile pe care le-am nascocit īn banuiala nostalgica a altor lumi. Si tot el īmi descopera o existenta ce se sfarma de toate clipele...
Are cineva dreptul sa-si asculte pīna la capat īngīnarile soaptelor launtrice?
Cīnd ne apropiem de ultimele noastre voci este ca o autodistrugere īn cer..., o stare de sfintenie
As vrea sa mor, dar de atīta moarte nu mai am loc.
Intr-un univers īn flacari, īntunericul ar recurge la adapostul sigur al inimii.
Cīnd abuzezi de tinerete, din om te pomenesti poet. - Cum poti sa nu fii nici unul, nici altul? - Vorbind īn proza despre moarte.
Surprins īn plina zi de groaza delicioasa a ametelii, cui sa i-o atribui: stomacului ori cerului? Sau anemiei, asezata īntre ele, la mijlocul de drum al deficientelor?
Esti trist cīnd nu mai ai distanta de sīngele tau; din lipsurile lui emana parfumul metafizic al Nimicului.
Greutatea unui adevar se masoara exclusiv dupa suferinta pe care o ascunde. Cīt ai patimit pentru o idee este singurul criteriu al vitalitatii ei.
Valorile traiesc prin chinul din care s-au nascut; acesta odata epuizat, ele īsi pierd eficienta, transformīndu-se īn forme goale, īn obiecte de studiu, miscīndu-se īn prezent ca trecut. Ce nu mai e suferinta devine iremediabil istorie. Astfel se dovedeste, īnca o data, ca viata nu-si atinge actualitatea ei suprema decīt īn durere.
Orizontul funebru al culorilor, al sunetelor si al gīndurilor ne scalda īntr-un infinit zilnic. In lumina lui solemna, plina de un sfīrsit vast, orice am face la suprafata noastra se adīnceste īntr-o gravitate incurabila, īntr-atīt ca si clipitul din ochi devine un reflex al Absolutului. Si nu noi ne deschidem privirile spre lume, ci ea se deschide īn privirile noastre.
Nostalgia mortii ridica īntreg universul la rangul muzicii.
Isus a fost prea putin poet ca sa cunoasca voluptatea mortii. Exista īnsa preludii de orga care ne arata ca Dumnezeu nu-i asa de strain de ea precum eram īnclinati a crede; si fugi care nu talmacesc decīt graba acelei voluptati.
Sīnt muzicieni - ca Chopin - care n-au legaturi cu moartea decīt prin melancolie. Dar cīnd te afli īnlauntrul ei, mai ai nevoie de vreo mijlocire? Atunci melancolia e mai repede sentimentul ce ni-l inspira moartea pentru a ne lega de viata prin regrete...
Prestigiul de mister delicat al Orientului deriva din adīncirea īn doua lucruri la care noi participam doar literar: florile si renuntarea.
Europenii n-au importat numai seminte pentru aceasta lume, ci si pentru cealalta.
Nimic nu este mai putin francez ca feeria. Un popor inteligent, ironic si lucid si care nu-si permite sa confunde viata cu paradisul, nici atunci cīnd o cere uzul legitim al amagirii.
Feeria e cea mai mīngīietoare solutie īmpotriva pacatului. Popoarele nordice n-au inventat-o oare pentru a scapa de gustul amar al acestuia? Si nu e feeria o forma de utopie cu elemente religioase, dar īmpotriva religiei? (- paradox definind orice utopie).
Traducīnd īn aproximatiile imanentei o nostalgie a paradisului, feeria nu poate fi gustata de cei ce nu cunosc aceasta nostalgie.
In clipele-n care ochii se atintesc subit si violent spre cer, toate stīncile muntilor nu i-ar putea zdrobi...
Este atīta onomatopee īn Wagner! Natura fiind inima.
Marea rasfrīnge mai repede lenevia noastra decīt cerul. Ce placut ne lasam lingusiti de īntinderile ei!
Nimic nu-i mai penibil unui om harnic decīt infinitul. Unui lenes e singura mīngīiere.
Daca lumea ar avea margini, cum m-as consola ca n-am fost primar?
Introspectiile sīnt exercitii provizorii la un necrolog.
Inima devine simbol pentru univers īn mistica si īn nefericire. Frecventa ei īn vocabularul cuiva indica pīna unde acea fiinta se poate dispensa de lume. Cīnd totul te raneste, īnsīngerarile iau locul acelui tot. Si astfel, ranile inimii īnlocuiesc cerul si pamīntul.
Singuratatea te transforma īntr-un Cristofor Columb navigīnd spre continentul propriei inimi.
Cīte catarge nu-ti cresc īn sīnge, cīnd de lume te leaga numai marile! Pe fiecare clipa m-as īmbarca spre apusurile Timpului.
Un zīmbet inepuizabil, pe spatiul unei lacrimi...
Lenevia mi se urca pīna la cer. Si petrec o vacanta eterna īn adapostul pleoapei divine...
Oare Dumnezeu face cīt Marea? De ce, cīnd sīnt batut de valuri, teologia mi se pare o stiinta a aparentelor?
Marea - vasta enciclopedie a nimicirii - e mai cuprinzatoare decīt cerul - biet manual de Absolut.
Gīndurile periculoase sīnt precedate de o slabiciune fizica. Discretia corpului īn fata a tot ce-i nelume.
Filozofia neavīnd organ pentru frumusetile mortii, am luat-o cu totii īnspre poezie...
Dumnezeu n-a avut nevoie sa ne trimita calai, sīnt doar atītea nopti fara lacrimi... In zorile vietii tremura umbrele mortii. Nu-i lumina o halucinatie a noptii?
Intre mine si oameni se interpun marile īn care m-am scufundat prin gīnd. Tot asa, īntre mine si Dumnezeu, cerurile sub care n-am murit.
Este atīta risipa de suflet īn parfumuri, īncīt florile par nerabdatoare de a-si da duhul īn Paradis. Si cīnd oamenii vor pierde icoana acestuia, īl vor reconstitui atipind īn inima unui parfum sau potolindu-si simturile īntr-o privire marita de melancolie.
Dupa ce Adam a distrus rosturile fericirii, Raiul s-a pitulat īn ochii Evei.
Tot ce nu izvoraste din prospetimea mīhnirii e de mīna a doua. Cine stie daca nu ne gīndim la moarte ca sa salvam onoarea vietii!
In secolul al XVIII-lea francez nu s-a spus nici o banalitate. Franta a considerat de altfel totdeauna prostia ca un viciu, lipsa de spirit ca o imoralitate. O tara īn care nu poti crede īn ceva decīt nihilist... Saloanele au fost gradini de īndoieli. Si femeile, bolnave de desteptaciune, suspinīnd īn saruturi sceptice... Cine va īntelege paradoxul acestui popor care, abuzīnd de luciditate, nu s-a saturat de dragoste? Ce cai va fi descoperit el īnspre erotica, din desertul amaraciunii si al logicii? Si ce l-o fi mīnat, nativ, spre lipsa de naivitate? In Franta existat-a vreodata vreun copil?
In muzica, francezii n-au creat mare lucru, fiindca au iubit prea mult perfectiunea īn lume. Si apoi, inteligenta e ruina infinitului si deci a muzicii...
Sīnt priviri menite parca sa ne consoleze de toate melodiile pe care nu le-am auzit...
Cīnd vrei sa te reīntorci īn Dumnezeu, īngheata lumina dintre tine si el. Omul sufera de o primavara a īntunericului.
In tristete, totul devine suflet.
Cerul, trecīnd īn īnserari de la albastru la cenusiu, ilustreaza īn mare doliul incomplet al mintii.
Nebunia-i un gust cenusiu al ratiunii.
Pentru a fi fericit de singuratate, īti trebuie preocuparea constanta a unei obsesii sau a unei boli. Dar īn simturile marite-n vid de plictiseala si īn spiritul golit de lume, izolarea devine apasatoare si searbada - si zilele par absurde ca un sicriu spīnzurat de un cires īnflorit.
Plictiseala e senzatia bolnavicios de clara a timpului ce te asteapta, īn care trebuie sa traiesti si cu care n-ai ce sa faci.
Incerci zadarnic sa te īnseli, dar soarele-l īntinde, noaptea-l īngroasa, si creste, creste ca un untdelemn ce zgīrīie pe luciul temerii tale.
De unde au clipele atīta greutate? Cum de nu adorm ele īn vecinatatea oboselii noastre? Si omului, cīnd īi va rapi Dumnezeu timpul?
De-ai fost o singura data trist fara motiv, ai fost toata viata fara sa o stii.
Curios cum cautam sa uitam prin dragoste ceea ce nu putem prin toate albastrurile cerului si toate mitologiile sufletului. Dar doi sīni nu ne pot ascunde adevarul, desi ne tin mai cald decīt luminile īndepartate ale lui Dumnezeu.
Nici o lume nu ne ofera din plin īnselaciunile vietuirii; doar teama trezirii din ele se schimba īn tarie de la una la alta.
Vazut-am toate lucrurile ce sīnt - si m-am retras pe extremitatile inimii...
In plīnsul ceasurilor tulburi parca aud fiintele ce le-am ucis īn vis...
Nu mai gasesti odihna pe pamīnt decīt īn ochii care nu l-au zarit. M-as vrea īmbalsamat īn toate privirile fara lume.
Deasupra fiecarui gīnd se bolteste un cer.
Dumnezeu e mostenitorul acelora ce au murit īn El. Astfel te desparti usor de tine si de lume, lasīndu-L sa continue firul atītor mīhniri si parasiri.
Se prea poate ca oamenii sa nu fi fost alungati din Rai, se prea poate sa fi fost totdeauna aici. Izvorīnd din cunoastere, banuiala aceasta m-a facut sa-i fug. Cum sa mai respiri īn umbra unei fiinte ce nu sufera de amintiri ceresti?
Asa ajungi sa-ti stīmperi īntristarea īn alta parte si sa uiti cu scīrba de unde pleaca omul.
Orice clipa īmi pare o repetitie la Judecata din Urma si orice loc īn lume, o margine a lumii.
E ratat acel ce nu cunoaste ispita. Prin ea traiesti; prin ea te afli īnlauntrul vietii.
Cīnd ai ispravit cu lumea, ispitele ceresti te īnlantuie ca o proba a unei ultime rezerve de vitalitate. Cu Dumnezeu esuam ratarea īnscrisa īn excesul de mīhniri.
Si cīnd acestea ne usuca simturile, o senzualitate a inimii īnlocuieste cu vapai subtile agitatia oarba a sīngelui. Cerul e un ghimpe īn instinct; absolutul, o paloare a carnii.
Viata-mi pare atīt de stranie de cīnd nu-i mai apartin
Trec ani de chinuri si gīnduri legate de cer si de pamīnt, fara sa te-ntrebi de rostul acestui gol numit aer si care se interpune atīt de vag īntre cele doua aparente realitati. Deodata, īntr-o dupa-amiaza īngreuiata de plictiseala si vesnicie, impalpabila lui imensitate ti se descopera irezistibila si molesitoare. Si atunci te miri de ce-ai umblat pentru īnec dupa īntinderi, cīnd el te cheama, vast spatiu diafan, spre destramare si pieire.
Cosmogonia mea adauga neantului initial o infinitate de puncte de suspensie...
Atīta vreme cīt oamenii nu se vor lipsi de farmecele īnselatoare ale viitorului, istoria va continua sa fie o hartuiala greu de priceput. Putem īnsa nadajdui ca ei īsi vor īntoarce ochii īnspre o vesnicie a neasteptarii, transformīndu-si fiecare soarta dupa exemplul unei fīntīni saritoare? Vor atinge ei un destin de devenire verticala? Si procesul universal din fluviu īsi va arunca stropii spre īnaltimi, convertindu-si curgerea inutil orizontala īntr-o inutilitate spre cer?
Cīnd va cadea umanitatea īn ea īnsasi, asemenea acelor fīntīni? Cīnd īsi va da alt curs īnselaciunilor ei?
Daca viata s-ar prelungi ca si cum nimic n-ar mai fi! Dar oamenii - prasindu-se - se folosesc mai departe de scuza viitorului.
Daca-i vorba de ales īntre erori, Dumnezeu ramīne totusi cea mai mīngīietoare si care va supravietui tuturor adevarurilor. Caci ea s-a īnfiripat la punctul unde amaraciunea devine vesnicie, precum viata - eroare trecatoare - la īncrucisarea nostalgiei cu timpul.
De ce, cīnd oboseala se adīnceste pīna la vis, īnteleg plantele mai bine ca pe oameni? De ce florile mi se deschid doar noaptea? Si de ce nici un arbore nu creste īn timp?
Voi fi trecut cu natura de partea vesniciei?
Melancolia este limita de poezie pe care o atingem īn interiorul lumii. Ea nu e numai o īnaltime a noastra, ci a existentei īnsesi. Aceasta se īnnobileaza treptat īnspre irealitate, devenind mai mult prin apropierea de o stare de vis.
Irealitatea e un excedent ontologic al realitatii.
Nu recunosc existenta decīt fiintelor ce nu mai apartin lumii. Acele femei ce n-au scapat prilejul tainic de a muri zilnic de melancolie... Este ca si cum n-ai fi iubit niciodata decīt pe Lucile de Chateaubriand...
Mi se pare uneori c-as descoperi usor toate secretele lumii, afara de cel al dezradacinarii din ea.
Nobletile sufletului decurg din dezadaptarea la viata. Cum cresc afectiunile noastre īn preajma inimilor ranite!
De unde sa plece senzatia de īngramadire infinita a vremii, de invazie a batrīnetii īn mijlocul tineretii si a iluziilor ei? Prin ce taina dureroasa devii un Atlas al timpului la vīrsta īnselaciunilor?
Nimic din ce-ai trait inconstient nu te apasa; clipele au murit viu īn tine si n-au ramas cadavre īn calea nadejdilor si a erorilor.
Dar toate acelea pe care le-ai stiut, toata luciditatea asociata vremii, alcatuiesc o povara sub care se īnabusa avīnturile.
Batrīnetea prematura, nesfīrsita oboseala pe obraji īnca rumeni rezulta din toate momentele care au acumulat monstruos curgerea vremii pe planul constiintei.
Sīnt batrīn prin tot ce nu-i uitare īn trecutul meu, prin toate clipele pe care le-am scos din nestiinta perfecta a temporalitatii si le-am obligat sa fie singure si eu sa fiu singur cu ele.
In capul meu se sparg blestemele devenirii, a carei inconstienta nu mai īngaduie crunta siluire a luciditatii, si timpul se razbuna pentru a-l fi scos din fagasul sau.
Doamne! pe cīnd un nou potop? Cīt despre corabii, poti trimite cīte vrei, eu nu voi fi un stranepot al lasitatilor lui Noe!
Resimt intens dorinta de-a muri fiintele surmenate de propria lor prezenta. Plasīndu-te īn centrul obsesiei tale, satietatea de eu creeaza nevoia de a te scapa de el. Astfel, avīnturile coborītoare ale muririi dizolva alcatuirile individualitatii.
Nenorocirea oamenilor este ca nu pot privi decīt oblic spre cer.
Daca ochii aveau o relatie perpendiculara cu el, istoria ar fi luat alta īnfatisare.
Boala? O calitate de transcendenta a corpului.
Cīt priveste sufletul, el e bolnav prin simplul fapt ca este.
Patologia se ocupa cu napadirile psihice īn tesuturi.
Nori care gīndesc si care par a fi tot atīt de straini de pamīnt ca si de cer... Ruisdael.
Totul e posibil din clipa īn care ai pierdut frīnele timpului.
Foloseste-te de ratiune pīna mai e vreme.
Este atīta ceata īn inima omului, īncīt razele oricarui soare nu mai revin, odata intrate. Si este atīta gol īn simturile lui, īn simturile lui spulberate, ca ratacesc porumbei nebuni, cu aripi sfīsiate de vīnturi, pe caile prin care īsi apropia lumea.
Din ce straturi de nefiinta purcede urītul zilelor, ca sa ne dezmeticeasca pīna la groaza din atipirea fiintarii?
Vom ajunge vreodata pīna la izvoarele plictiselii? Vom descifra dementa molesitoare a carnii si pacostea unui sīnge nedeslusit?
Cum se macina īntr-un mister tīnguitor substanta vietii si cum secatuiesc fīntīnile firii urītul omniprezent, parodiind negativ principiul divin! Plictiseala-i vasta ca Dumnezeu si mai activa decīt el!
Fara Dumnezeu, singuratatea ar fi un urlet sau o dezolare īmpietrita. Dar cu El, nobletea tacerii ne domoleste aiureala nemīngīierilor. Dupa ce-am pierdut toate, ne recīstigam cumpatul īnvesnicindu-ne visarea prin aleile lui desfrunzite.
Numai gīndul la El ma mai tine vertical. Cīnd īmi voi stīrpi mīndria, putea-voi sa ma culc īn leaganul lui de o milostiva afunzime si sa-mi adorm veghile īn consolarea insomniilor sale?
Dincoace de Dumnezeu, ne mai ramīne doar dorul de El.
Orice oboseala ascunde o nostalgie dupa Dumnezeu.
Cum pot vorbi īmpreuna doi oameni al caror chin nu e la egala distanta de Dumnezeu? Ce-si au de spus doua fiinte īn care moartea nu s-a ridicat la acelasi nivel? Si ce-si citesc īn priviri, cīnd rasfrīnge fiecare un alt c
Pe oameni nu-i cunoastem decīt pentru a ramīne mai singuri cu Dumnezeu.
Un arhitect despamīntenit ar putea construi din mīhnirile noastre o mīnastire īn cer.
Lipsa de orgoliu face cīt eternitat
Nenorocul oamenilor care s-au cautat toata viata pe ei īnsisi este de a se regasi pīna si īn Dumnezeu. - Umilinta īmpacata si vasta e singurul fel de a transforma īn virtute oboseala de a fiinta.
Cine vrea sa nu mai fie exprima negativ o aspiratie dupa tot. Dorinta neantului satisface decent un gust secret si tulbure de divinizare. Nu ne nimicim īn Dumnezeu decīt pentru a fi El īnsusi. - Caile misticii trec prin cele mai dureroase taine ale mīndriei creaturii.
De ce-n iluminarea incurabila a mortii ma simt mai putin singur decīt īn mijlocul vietii? Este ceva atīt de dezastruos de sigur īn constiinta ca vei muri, īncīt ea te mīngīie de absenta oamenilor si a adevarurilor.
Acordurile de orga si nostalgia mortii amesteca eternitatea cu timpul pīna la promiscuitate. Atīt absolut ratacit īn devenire si-un suflet firav care sa poarte atīta cer si atīta pamīnt!
Mori de esential cīnd te dezlegi de toate.
Dumnezeu? Neantul īn ipostaza de consolator. - Un suflu pozitiv īn Nimic, dar pentru care ai vrea sa sīngeri ca un martir... scutit de moarte.
Se prea poate ca secretul ultim al istoriei umane sa nu fie altul decīt moartea īn si pentru Dumnezeu. Toti ne stingem īn bratele lui, īn frunte cu ateii.
Senzatia stranie ca toate gīndurile mi-au fugit īn Dumnezeu, ca el īmi tine mintea atunci cīnd am pierdut-o...
Sau ca, ratacit īnlauntrul Lui, o sete de aparente ma īmpiedica sa mai respir.
Nepotrivirea dintre Dumnezeu si viata alcatuieste cea mai crunta drama a singuratatii.
Doamne! numai tu mi-ai mai ramas! Tu - ramasita a lumii si eu a mea. Spuma a parasirilor mele, īn tine as vrea sa-mi curm duhul si sa pun capat zvīrcolirii zadarnice. Tu esti mormīntul pe care l-au visat ceasurile neprielnice fiintei si leaganul suprem al vastelor oboseli.
Rasfira miresme de adormiri peste necugetatele mele razvratiri, soarbe-ma īn tine, ucide-mi zvīcnirea spre zori si īmbieri, īneaca-mi īnaltarea nebuna a gīndului si sfarma-mi piscurile luminate de vecinatatea ta! Intinde-ti umbrele, acopera-ma de īntunecimi vrajmase, eu nu-ti cer harul clipelor miloase, ci vestejirea vesnica si aspra si marinimia noptii tale.
Secera-mi recolta de nadejdi ca, desert īn tine, lipsit de mine īnsumi, sa nu mai am tinuturi prin īntinderile tale!
Dupa ce-ai citit pe filozofi, te-ntorci spre copilariile absolute ale spiritului, īngīnīnd o rugaciune si adapostindu-te-n ea.
Ca si cum s-ar termina īn tine un ultim rest din substanta pura a noptii cu care a dat Dumnezeu ochii īntīia oara...
Exista cīte o noapte alba care dureaza atīt de mult, ca dupa ea timpul nu mai e posibil...
Acel ce aduna īn zbaterea lui alcatuirile dureroase ale lumii nu mai cunoaste pentru nimic un īnceput si un sfīrsit. Orice este etern. Neispravirea īn suferinta a lucrurilor atinge calitatea vesniciei.
Cīnd n-ai fost niciodata pe aceeasi treapta cu viata: cīnd mai mult, napadindu-i marginile, cīnd mai putin, tīrīndu-te sub ea. Asemenea acelor rīuri care n-au albie: caci inunda sau seaca.
Ancorat īn plus sau īn minus, esti predestinat nefericirii, ca orice fiinta smulsa din linia vietuirii. A fi e o stavila pentru infinitul inimii.
Este atīt de misterios fenomenul prin care un om creste peste el īnsusi! Trezindu-se, nu mai vede pe nimeni īn jurul lui. Astfel, īsi tinteste ochii spre cer, spre cea mai apropiata īnaltime. In materie de singuratate, omul nu mai are ce-nvata decīt de la Cel de Sus.
Spiritul īnfloreste pe ruinele vietii.
Se spune: cutare cunoaste pe Spinoza, pe Kant etc. ... N-am auzit īnsa spunīndu-se despre nimeni: acela cunoaste pe Dumnezeu. Si doar numai atīt ar interesa.
Cīnd īn nopti ti se deschide mintea spre cīte un adevar, īntunericul devine usor ca spatiul diafan al unei evidente.
Boala acorda vietii, cu o putere de inevitabil si cu un prestigiu fatal, o dimensiune spre nelimitat, care īngreuiaza dureros si nobil ritmul fiintarii. Tot ce-i adīnc rezulta din vecinatatea mortii.
Si cīnd nu esti bolnav de boli, ci de prezenta altor lumi īn principiul vietuirii tale... O oboseala divina pare a se fi lasat pe miezul fiintei..., maduva vietii e surmenata de cer...
Groaza este o memorie a viitorului.
Acele tresariri de rautate funebra īn care ai vrea sa ucizi aerul... si-n care un zīmbet te cutremura ca mīinile de mort din cosmaruri.
A trai nu-i o noblete. Dar a te īnvalui īn nimb de nimiciri...
In zadar umbli dupa existenta si adevar. Nimic e totul, o hora de īnchipuiri lipsita de ritm. Ceea ce face ca un lucru sa fie e starea noastra de febra, iar adevarurile se proiecteaza pe o lume de absente prin vioiciunea caldurilor noastre. Suflul de substanta care transforma nefiinta lumii īn realitate emana din intensitatile noastre. De-am fi mai reci sau mai domoli, nimic n-ar fi. Focurile launtrice sustin soliditatea aparenta a firii, īnsufletesc peisajul de neant al vietuirii. Jaraticul interior e arhitectul vietii, lumea-i o prelungire exterioara a flacarii noastre.
Oare Dumnezeu va ierta omului de a-si fi dus atīt de departe umanitatea? Va īntelege El ca a nu mai fi om e fenomenul central al experientei umane?
A exista - adica a colora afectiv fiece clipa. Prin nuante de sentiment facem nimicului o concesie de realitate. Fara cheltuielile sufletului, am trait īntr-un univers alb. Caci obiectele nu sīnt decīt iluzii materiale ale unor excese launtrice.
Ultima treapta a desprimavararii noastre: Dumnezeu.
Spiritul fiind o lipsa pozitiva a vitalitatii, ideile ce rasar din el sīnt, prin compensatie, gravide.
Cu cīt dorintele sīnt specializate mai putin, cu atīt realizam mai repede infinitul prin simturi. Vagul īn instincte īndreapta irevocabil spre absolut.
Din amintirea timpului īn care n-am fost si din presimtirea timpului īn care nu vom fi se īnfiripa sugestia dezmarginirii melodice din orice melancolie.
Inima nu e turnata pe micimea lumii. Putea-o-voi urma spre cer? Sau o voi folosi de lunecus spre moarte?
Odata primenit de timp, mai esti deschis doar adierilor divine.
Acel tainic si imens delir prin care sustii īn viata universul īnclinat destramarii, impulsul dureros si irezistibil insuflīnd miscare si nadejde pamīntului si vietatilor, īntarind slabiciunile carnii si abatīnd duhul de la patimile nimicului, - ce prospetimi secrete īl īmping, īn mijlocul lumii si al dezolarii ei, sa refaca edificiul cosmic si faima gīndului?
Nu e creatia reactiunea ultima īn fata ruinei si a iremediabilului? Nu reīnvie spiritul īn preajma deznodamīntului si a īnfundaturilor sortii? - Altcum, de ce nu vine caderea, de ce ramīnem verticali cīnd toate au devenit una prin monotonia scīrbei si a nimicului?
Suferind cu tarie neīmplinirile vietii, te asemeni unui naufragiat care-ar fugi de tarm. Ajungi sa nu mai cauti decīt valuri si īnotul pe-un nesfīrsit de ondulatii.
Melancolia: timpul devenit afectivitate.
As vrea sa traiesc īntr-o lume de flori ranite de soare si care, īntoarse cu fata spre pamīnt, si-ar deschide petalele īn directia contrara luminii.
Natura-i un mormīnt si razele ne īmpiedica sa ne asezam īn el. Abatīndu-ne de la substanta mortii, ele alcatuiesc o criza grava de inesential. In lumina, sīntem toti aparenta noastra; īn īntuneric, sīntem maximum de noi īnsine si de aceea nu mai sīntem.
Plictiseala: tautologie cosmica.
Cine n-a ascultat niciodata orga nu īntelege cum eternitatea poate evolua.
Daca tot ce-am dat zadarnic oamenilor as fi cheltuit īn Dumnezeu, ce departe eram acum!
Ca viata are o calitate de existenta doar prin intensitatile noastre, ce dovedeste mai sigur decīt vidul lumii īn absenta de iubire? Fara ispitele erotice, nimicul e piedica fiecarei clipe. Doar īnfiriparile dragostei silesc lumea sa fie, iar pasiunile ei sīnt o surdina pentru neant.
Un minus de iubire este o lipsa de existenta, iar vidul erotic, un univers purificat de fire. Nu-i plictiseala o vacanta a dragostei, o pauza īn demiurgia indispensabilei īnselaciuni? Si nu ne plictisim dintr-o insuficienta de delir? Acesta introduce o nota de fiinta īn monotonia nimicului. Din vibratiile ultime ale sufletului irupe universul, zborul gīndurilor patimase īl recreeaza neīncetat.
In mijlocul plictiselii stim ca existenta n-a fost sa fie; īn intermitentele ei, ne uitam de toate si sīntem.
Purtīnd cu dureroasa straduinta povara propriei fiinte, semenii tai sīnt mai obositi de tine decīt tu īnsuti.
La un anumit grad al dezlipirii de lume, oamenii nu mai exista decīt prin excesele memoriei, iar tu, prin vestigiile unui egoism.
In orice parte ai apuca, nu dai decīt de Dumnezeu.
Oare cum pot privi cerul acei ce n-au regrete?
Pentru a iubi, trebuie sa uiti ca semenii sīnt creaturi; luciditatea nu te apropie decīt de Dumnezeu si de neant. Fericiti sīnt doar acei carora dragostea le e un tot ce nu le dezvaluie nimic; care iubesc īntr-un freamat de nestiinta si perfectiune.
Din zarea lumii, Dumnezeu e tot atīt de departe ca si neantul.
Acea napadire vasta si coplesitoare a anumitor dimineti, cīnd pari a te trezi īn stiinta ultimelor taine, īntr-o īnfrigurare istovitoare de cunoastere si de vedenie finala - sau acele nopti subtiate īntr-un violet tremurator, care ni se ofera molesitoare si perfecte ca niste gradini ale spiritului...
Cine ar avea cuvinte pentru imposibilitatea de a nu sti totul? Si cīte clipe numeri īn viata de fericire sfīsietoare a cunostintei? Nici un val nu mai ascunde nici un lucru. - Dar sa ne īntoarcem la taine ca sa putem respira...
De ce amiezele au mai multa obiectivitate decīt īnserarile? De ce amurgul e interior si belsugul de lumina ramīne īn afara, īn el īnsusi?
...Orice-i sugestie de sfīrsit reprezinta un plus de subiectivitate. Viata ca atare nu se petrece īn inima. Numai moartea. De aceea-i ea fenomenul cel mai subiectiv - desi mai universal decīt viata.
De-as avea mai multa statornicie īn Dumnezeu! Ce resturi de vietuire ma retin īn El ca eu? Dac-as putea lipsi īn mijlocul Lui!
Norii albi si nemiscati ce īmpīnzesc cerul nebuniei... Privind adesea lipsa de nuante sumbre, cenusiul deschis al īnaltimilor, īti pare ca ai proiectat pe bolte umbrele statute ale creierului si decolorarile mute ale mintii.
Prapastiile omului n-au fund, fiindca razbat īn Dumnezeu.
Prin orice lacrima ne priveste Dumnezeu.
Doamne! prin ce-am meritat fericirea supranaturala a acestei clipe de topire īn ceruri? Arunca pe capul meu dureri si mai mari, daca au rasplata atīt de īnalta! Mi-am pierdut urma printre īngeri? Fa sa nu ma mai īntīlnesc nicicīnd cu mine. Ajuta-ma sa-mi īnec duhul īn raiul simturilor, smintite de cer!
Omul n-are drept sa se creada pierdut, atīta vreme cīt deznadejdea īi ofera īnca distrugerea voluptuoasa īn Dumnezeu.
O data ce dorintele devin spumoase, ajungi sa traiesti prin consimtirea data fiecarei clipe. Silit sa-ti acorzi tie existenta, maresti spatiul dintre tine si lume īn repetarea neīncetata a straduintei.
Timpului apucat de streche, veghea spiritului īi pune surdina hotarīrii de a fi. Nu ne-ar īnghiti gama vremii de n-am domoli-o īn efortul de consimtire la fire?
Celelalte fiinte traiesc; omul se cazneste sa traiasca. Este ca si cum te-ai uita īn oglinda īnaintea fiecarei actiuni. Omul e un animal care se vede traind.
Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag.
Gīndirea proiecteaza neantul, ca o suprema consolare, sub presiunea unui infinit orgoliu ranit. Vrīnd sa fii totul si totul opunīndu-se, ce-ai face fara dimensiunea absoluta a absentei?
Chinurile mīndriei nemasurate volatilizeaza firea si poleiesc nimicul cu prestigiile unei maretii īn care se linisteste patima orgoliului. Nefiinta e o splendoare funebra, care ne stinge geloziile divine. Sugestia nimicului ne satura gustul de Absolut subiectiv, precum harul mortii de armonie īn dezastru.
Cīnd voi ajunge sa ma deprind cu mine īnsumi? Toate drumurile duc la aceasta Roma interioara si inaccesibila; - omul este o ruina invincibila. Cine i-o fi turnat atīt entuziasm īn deceptii?
A trai īn sens ultim: a deveni un sfīnt al propriei singuratati.
Vrajit īn izolarea ta, ceasurile s-au oprit si Vesnicia a īnceput sa bata. Iar Dumnezeu trage clopotele spre cerul tau...
Singuratatea e un afrodiziac al spiritului, precum conversatia al inteligentei.
Sīnt atītea posibilitati de a muri īn muzica launtrica, īncīt nu-mi voi mai gasi sfīrsitul... Nu esti cadavru decīt īn lipsa de sonoritati interne. Dar cīnd simturile gem de ele, imperiul inimii depaseste pe cel al fiintei si universul devine functia unui acord interior, iar Dumnezeu, prelungirea infinita a unei tonalitati.
Cīnd, īn mijlocul unei vechi sonate, cu greu īti stapīnesti un Doamne! de nu s-ar mai sfīrsi, undele unei verticale nebunii te-avīnta spre dumnezeire. - Acolo sa ma exilez, cu toata muzica...
Omul e asa de singur, ca deznadejdea-i pare un cuib si groaza un adapost.
In zadar īsi cauta o carare prin desisul firii, el ramīne mīhnit, cu fata spre īnfundaturile propriului sau duh. Caci, īn el, lumina nu s-a despartit de īntuneric. Prin ceea ce īncoroneaza Creatia, prin spirit, el apartine īnceputurilor ei.
Nimic nu-i va scutura din constiinta noptile timpului. Nu-i creste nobletea ursitei īn aceasta ereditate nocturna?
Omul are de partea lui prea multe nopti...
De cīte ori ma cuprind vrajile plictiselii, de atītea ori īmi īntorc ochii spre cer. Si atunci stiu ca voi muri cīndva de urīt, īn plina zi, īn vazul soarelui sau al norilor...
...daca este cu putinta, departeaza de la Mine paharul acesta. Paharul plictiselilor...
As vrea sa strig si eu Tata!, dar spre cine, cīnd Plictiseala este ea īnsasi o divinitate?
De ce a trebuit sa-mi deschid ochii asupra lumii ca s-o descopar un Ghetsimani al Urītului?
Pamīntul e prea sterp ca sa gasesc īn el otravurile nemiloase si molesitoare care sa ma sloboada din īndeletnicirea fiintarii... Doar destramari ceresti sa emane arome de īmbatare īn nimic, din īnaltimi sa cada fulgi adormitori pe rani ce nu se mai īnchid... Sau ploi de dincolo de lume, ploi veninoase sa se strecoare printr-un azur dement pe īntinderea bolnava a cugetului...
Doamne! eu nu spun ca tu nu esti; eu spun ca nu mai sīnt.
Daca neantul ne-ar da numai un gust pervers de absolut, n-ar fi nimic; dar el - creīndu-ti un complex dureros de superioritate - te face sa privesti īn jos spre fiinta si sa te mīngīi de o nostalgie prin dispret.
Despre eu n-ar trebui sa vorbeasca decīt Shakespeare sau Dumnezeu.
Intre doua fiinte ce se afla la acelasi grad de luciditate, iubirea nu e posibila. Ca īntīlnirea sa fie fericita, trebuie ca una din ele sa cunoasca mai de aproape deliciile inconstientei. Indepartarea egala de natura le face egal de sensibile viclesugurilor ei; de aici, o jena de echivocurile erotice si mai cu seama rezerva īn complicitatea inevitabila. Atunci cīnd īnselaciunile vietii nu mai au nimic impermeabil ochiului tau, e bine ca femeia sa fie aproape de starea de slujnica. Dragostea nu se poate consuma īntre doua absente de iluzii, unul macar trebuie sa nu stie. Celalalt, victima a nonerorilor spiritului, supravegheaza voluptatea vecinului identic si se uita pe sine īnsusi prin molipsire.
Rasturnarea haotica a simturilor, cu extazul implicit si periferic, seamana unei concesii penibile, īn care barbatului si femeii secretele vietii le sīnt diafane. Ei par a se fi īnvoit sa greseasca īmpotriva veghii duhului, dar nu reusesc decīt sa-si priveasca uitarea si sa-si diminueze, prin gīndire, farmecul disparitiei orizontale. Astfel introduce luciditatea o nota de amurg īn suspinele acelui ieftin absolut.
Nu dezamagirile, nici ura si nici orgoliul ne scutesc de oameni, cīt tariile sufletului, care se īnstapīnesc īn noi cu forta unei revelatii subite. Atunci ce-ai mai putea spune cuiva si de ce i-ai mai spune, cīnd freamatul launtric e ca un fluviu ce-ar curge dintr-o data īn sus?
Din sīnul semenilor ne arunca valurile unor fericiri napraznice, care īnmultindu-ne identitatea suspenda zīmbetul spre femei si surīsul spre prieteni. Eul se pierde īn infinitatea lui, viata s-a exagerat īn intensitati care o sovaie īntre lumi. Din tot ce-ai fost, nu mai ramīne decīt o adiere patetica.
Nesfīrsitul noptii pare o margine din privelistea acestei dilatari si doresti stingerea ca o limita, agonia ca o īncadrare. Cine va fi altoit infinitul pe o biata inima?
Cum oamenilor le lipseste poezia, īn ce sa ancorezi, daca nu īn moarte? Cīt prestigiu nu arunca iminenta nefiintei peste peisajul sters si searbad al fiintei?
Dorinta de a te īneca, de a te īnalta la ceruri prin spīnzuratoare sau de a-ti curma viforos zilele pleaca dintr-un sublim al plictiselii - flaut īn fund de iad.
A stoarce din clipe un cīntec de pieire, a nascoci veninuri transcendente īn urītul vremii, a-ti spulbera dracii īn sīnge si īn devenire...
Rostul metafizic al timpului e sa ne descarce de povara individuatiei. A fi e o īntreprindere atīt de grea, fiindca urcam spre a nu fi; un vid avīntat spre o suprema degradare de existenta.
Timpul e un suis spre nefiinta.
Prin toate simturile rīvnesc dupa desfatarile sfīrsirii... Ce dor de tainice īmpliniri ma īnclina spre ele? Imposibil sa nu descoperi maretia mortii, dupa ce-ai fost tradat de viata!...
Cine-a vazut prin oameni si prin sine īnsusi, de scīrba ar trebui sa-si zideasca o īntaritura pe fundul marilor.
Nefericirea nu se īntīlneste decīt la un temperament esential contradictoriu.
Cel obosit de sine īnsusi oboseste pe semeni si este obosit de ei.
Deceptiile repetate presupun ambitii inumane. Oamenii cu adevarat tristi sīnt acei care, neputīnd rasturna totul, s-au acceptat ca ruina a idealului lor.
Timpul este crucea pe care ne rastigneste plictiseala.
In napadirea de farmece si-n suflul de extaz ce-mi risipeste rosturile pe latura nemarginirii, scīrba de mine e singurul meu stavilar.
Ce sa mai fac cu atīt eu?
Bach e un decadent īn sens ceresc. Numai asa se explica descompunerea solemna de care nu te poti feri de cīte ori te īntīlnesti cu lumea creata de el.
Pe masura ce plictiseala īngroasa timpul, ea subtiaza lucrurile īn calitati stravezii. Materia nu rezista desfigurarii ei necrutatoare.
A-ti fi urīt īnseamna a vedea prin obiecte, a volatiliza firea. Pīna si stīncile se dizolva īn fum cīnd raul lucid se deschide spre ele.
Nu-mi stiu vreo senzatie pe care sa n-o fi īngropat īn gīnd. (Spiritul e un mormīnt al naturii.)
Sinuciderea - ca orice īncercare de mīntuire - e un act religios.
Sinceritatea, fiind o expresie a inadaptabilitatii la echivocurile esentiale ale vietii, deriva dintr-o vitalitate sovaitoare. Acel ce o practica nu se expune primejdiei, cum se crede īndeobste, ci este deja primejduit, ca orice om ce desparte adevarul de minciuna.
Aplecarea spre sinceritate e un simptom maladiv prin excelenta, o critica a vietii. Cine n-a omorīt īn el īngerul e menit pieirii. Fara erori, nu se poate respira nici macar o clipa.
Ochii stinsi nu se aprind decīt de dorul mortii; sīngele nu se-nflacareaza decīt īntr-un imn de agonie.
Scobor sau urc spre povīrnisurile firii?
Un animal care a vazut viata si care vrea īnca sa traiasca: omul. Drama lui se epuizeaza īn aceasta īndīrjire.
Intr-o inima īn care s-a asezat nimicul, iruptia dragostei e atīt de nespus de sfīsietoare fiindca ea nu gaseste nici un teren de īnflorire. De ar fi sa cuceresti numai femeia, ce usor ar fi! Dar sa destelenesti propriul neant, sa te īnstapīnesti cu greu īn vrajmasia sufletului tau, sa faci drum iubirii tale spre tine īnsuti! Razboirea aceasta - care te azvīrle cu dusmanie īmpotriva ta - explica de ce nicicīnd n-ai vrea sa te omori mai crunt ca īn fiorurile dragostei.
In Beethoven nu e destul farmec molesitor si nici destula oboseala...
Ultima subtilitate a diavolului e diferenta īntre iad si inima.
Numai īn marile suferinte, īn care esti prea aproape de Dumnezeu, īti dai seama ce zadarnic e rolul de mijlocitor al Fiului sau si ce destin minor ascunde simbolul acelei Cruci.
Spiritul datoreste aproape totul chinurilor fizice. Fara ele, viata n-ar fi mai mult de[cīt] viata.
Doar boala aduce ceva nou. Nu-i ea al cincilea anotimp?
Nirvanizarea zilnica prin gīnd si prin durere...
Cīnd porti atīta muzica īntr-o lume fara melodie...
Omul nu e un animal facut pentru viata. De aceea cheltuieste el atīta vitalitate īn dorinta de a muri.
Irealitatea vietii nicaieri nu e mai tulburatoare ca īn deznadejdile fericirii. De aici, nespusul dureros al dragostei.
Intreaga poezie a vocilor launtrice se reduce la imposibilitatea de-a separa dorul de viata de dorul de moarte.
Sperantele sīnt cuiburi fragede de sfīrsituri. A trai si a muri: doua semne pentru aceeasi īnchipuire.
Toate lacrimile neplīnse mi s-au varsat īn sīnge. Si eu nu m-am nascut pentru atītea mari si nici pentru atīt amar.
Nu gasesc cheia la acest fapt; īn bucuria inspirata repetam pe Dumnezeu, iar īn tristete ramīnem cu cenusa propriei substante.
O reflectie trebuie sa aiba ceva din schema interioara a unui sonet. Arta de a prescurta sfīsierile..., interventia de arhitectura īn dezmembrarile noastre muzicale...
Tristetea - un infinit prin slabiciune, un cer de deficiente...
Viata omului se reduce la ochi. Nu putem astepta nimic de la el, fara o reforma a privirii.
Dragostea este sfintenie plus sexualitate. - Nimeni si nimic nu poate īmblīnzi paradoxul acesta prapastios si sublim.
Hamlet n-a uitat sa īnsire iubirea printre relele care fac sinuciderea preferabila vietuirii. Numai ca el vorbeste de chinurile dragostei dispretuite. - Ce mare ar fi celebrul monolog de-ar zice doar: iubire!
Pe tarmurile marii, seceta launtrica a zilelor pustii aduna - īn aceeasi sete - dorinta de fericire si de durere. Tot pe tarmurile ei, te dispensezi religios de Dumnezeu...
Mediterana e marea cea mai calma, cea mai cinstita si mai putin mistica. Ea se interpune - cu absenta ei de valuri - īntre om si Absolut.
Intrucīt e singura, femeia este.
Forta unui om deriva din neīmplinirile vietii sale. Prin ele īnceteaza el sa fie natura.
Definitia Vrajii trece prin Wagner. El a introdus punctele de suspensie īn muzica, interminabilul dizolvant... si recaderea surda a motivelor īntr-un subteran melodios si indefinit. O neurastenie a... sīngelui, la artistul care si-a proiectat fastuos si maret nervii īn mitologie.
Si de aceea, īn īncīntarea wagneriana, valuri īndepartate si pline de amurg talazuiesc īn preajma tīmplelor obosite sau rastoarna peste vine adormite leacuri de vis si de pieire.
Rabufnirile mortii īmpestriteaza peisajul gramatical al existentei, asa cum ni-l prezinta excesul de sistem al plictiselii, si-n locul lipsei de surprize ne asaza la pīnda, cu postul instalat īn nelinistea noastra.
Din plictiseala, printr-un lung proces, putem ancora īn Dumnezeu. In sine, ea nu e decīt o lipsa de religie.
Gīndindu-ne la stil uitam viata; straduintele spre expresie acopera greutatile respiratiei; pasiunea formei īnabusa īnflacararea negativa a amaraciunii; farmecul cuvīntului ne scapa de povara clipei; formula micsoreaza sfīrselile.
Singura iesire pentru a nu cadea: a-ti sti toate sfīrsiturile - a-ti slei otravurile-n spirit.
De ti-ai fi lasat mīhnirile īn starea de senzatie, de mult n-ai mai fi...
Spiritul nu serveste viata decīt prin expresie. Este forma prin care ea se apara cu propriul ei dusman.
Oboselile dupa-amiezelor, cu patina vesniciei īn suflet si adierile de ameteala īn mijlocul unei gradini atinse de primavara...
Eternitatea e sera īn care se ofileste Dumnezeu din īnceputuri si omul, din cīnd īn cīnd, prin gīnd.
Cīnd vitalitatea nu e distincta de slabiciuni, ci se pierde īn ele, rezultatul defineste compozitia launtrica a unui om contradictoriu. A face psihologie pe spatele cuiva īnseamna chiar a dezvalui lipsa de puritate a fortelor ce īl agita, amestecul ciudat si neprevazut de elemente. Teoretic, greu ne īnchipuim combinatia de barbarie si de melancolie decadenta, de vitalitate si de vag, de instinct si de rafinament. De fapt īnsa, atītia sīnt chinuiti de un apus al vietii īn reflexe īnca sigure!
Doruri īndelungi, īmbratisīnd desfasurarile cosmice si īnflorindu-le de nesigurantele visului - de unde ar porni ele, daca imboldurile de la temeiul nostru n-ar scoborī si n-ar urca povīrnisul slabiciunilor noastre? Si dorintele, de ce n-au ele un curs necutremurat, cine introduce leganarea īn pofte, daca nu nedespartirea afirmatiilor si negatiilor sīngelui? De-ar avea instinctele noastre o directie si slabiciunile alta, n-am fi de doua ori perfecti, n-am atinge desavīrsirea īn doua feluri? Intīlnirea paradoxala de porniri, inseparabilul ireductibilelor creeaza o īncordare ce alcatuieste si dezalcatuieste atīt de straniu o fiinta. - Si nu-i usor sa porti iadurile dulci si īmbatatoare ale decadentei pe cerul monoton si proaspat al barbariei, sa te descurci īn tinerete cu povara unor batrīneti vaste, sa tīrīi sfīrsituri de ev īn fiorul vertical al zorilor! Ce menire ciudata au acei ce īnmuguresc toamna, care au pierdut anotimpurile vietii īntr-o anapoda eterna a clipelor!
De ce-ti mai īntorci ochii spre soare, cīnd radacinile tale hranesc pulsul mortii? Cu cīta furie si-ndurerare o sa te azvīrli īn abisul divin! Nici o margine de cuget si nici o zare a lumii nu vor mai opri tavalirea deznadejdii pe pustiul lui Dumnezeu si nici un rai nu va mai īnflori pe napastuirea lor comuna. Creatorul īsi va da ultima suflare īn creatura, īn creatura fara de suflare.
Ce gust de cenusa emana de dincolo de lumi!
In patru ochi cu Diavolul. - De ce se arata el mai rar decīt Dumnezeu? Sau īl traiesti pe acesta prea diabolic, de amestecul straniu face superflua revelatia esentei pure a Satanei?
Calea dorurilor zilnice urca de la pamīnt la cer. Drumul invers e mai rar. De aceea, Diavolul e o grozavie mai putin frecventa decīt marele lui Dusman.
In dezrobirea cugetului de fiinta, voluptatea nu mai are preferinte īntre durere si placere. Ea le īncoroneaza pe amīndoua.
Perfectiunea stranie a senzatiilor suspenda deosebirile īntre ele. Durere si placere devin sinonime.
Oare de ce gīndind īti pierzi īntīi inima si numai apoi mintea?
Farmecul nelinistii consta īn oroarea de solutii, īn a sti totul īn īntrebari... Orice raspuns e patat de o nuanta de vulgaritate. Superioritatea religiei deriva din a crede ca numai Dumnezeu poate raspunde.
As vrea sa ma īngrop īn plīnsurile oamenilor, sa-mi fac din fiecare lacrima un mormīnt.
Tot ce creeaza omul se īntoarce īmpotriva lui. Si nu numai tot ce creeaza, ci si tot ce face. In istorie, un pas īnainte e un pas īnapoi. Dar din tot ce a conceput si a trait el, nimic nu se īntoarce mai mult īmpotriva lui ca singuratatea.
Oare de ce amintirile nu mai au legatura cu memoria? Si patimile, de ce si-or fi pierdut radacinile din sīnge? Balcanism ceresc...
Razele rasfirate ce emana din Dumnezeu nu ti se-arata decīt īn amurgul mintii.
Apropierea de extaz e singurul criteriu pentru o ierarhie a valorilor.
Experienta om a reusit doar pentru clipele īn care acesta se crede Dumnezeu.
Timpul se destrama īn ondulatii vagi, ca o spuma solemna, de cīte ori moartea īmpovareaza simturile cu ruina ei de farmece sau norii scoboara cu cer cu tot īn gīnduri.
Ispasesc lipsa de deceptii a stramosilor, īndur urmarile fericirii lor, platesc scump sperantele agoniei lor si putrezesc īn viata prospetimile nestiintei strabune. - Iata sensul decadentei.
Iar pe planul culturii, cīteva secole de creatii si iluzii - ce se cer iremediabil rascumparate īn luciditate si nemīngīiere. Alexandrinism...
Nu e usor sa platesti pe toti taranii altor veacuri, sa nu mai ai verdeata si pamīnt īn sīnge... si nici sa te scalzi īn asfintiturile spiritului...
Numai īn muzica si īn freamate extatice, pierzīnd pudoarea limitelor si superstitia formei, ajungem la inseparabilul vietii de moarte, la pulsatia unitara de murire vitala, de comuniune īntre vietuire si stingere. Oamenii disting prin reflexie si prin iluzii ceea ce īn devenirea muzicala este vraja de eternitate echivoca, flux si reflux al aceluiasi motiv. Muzica e timp absolut, substantializare de clipe, vesnicie orbita de unde...
A avea adīncime īnseamna a nu mai fi amagit de separatii, a nu mai fi rob planurilor, a nu mai dezarticula viata de moarte. Contopind toate īntr-o confuzie melodica de lumi, agitatia infinita, sumbra si cuprinzatoare de elemente se purifica īntr-un fior de neant si plinatate, īntr-un suspin crescut din strafundurile ultime ale firii si care ne lasa pe veci un gust de muzica si de fum...
Existenta oamenilor e justificata prin reflexiile amare ce ni le inspira. La un tribunal al amaraciunii, vor fi achitati cu totii si-n primul rīnd femeia...
Nimic nu te satisface, nici macar Absolutul; - doar muzica, aceasta destramare a Absolutului.
Numai īmbatīndu-ne de propriile noastre pacate putem purta povara vietii. Fiecare lipsa trebuie convertita īntr-un deliciu; prin cult sa īnaltam deficientele. Altcum ne īnabusim.
Dupa ce-ai vrut sa rastorni lumi, ce greseli te mai leaga de raiul vid a doi ochi infiniti si nuli?
Dumnezeu, prevazīnd caderea omului, i-a oferit compensatia iluzorie a femeii. Prin ea, putut-a el uita Paradisul? Nevoia religioasa e raspunsul negativ.
Intr-un simpozion care ar reuni pe Platon si pe romanticii germani, s-ar spune aproape totul despre iubire.
Esentialul ar trebui īnsa adaugat de Diavol.
Acel ce a refuzat sfintenia, dar nu lepadarea de lume, īsi face dintr-o divinitate dezabuzata tinta devenirii lui.
Cīnd te adresezi lui Dumnezeu, fa-o cu pronumele, fii singur, - ca sa poti fi cu El. Altcum esti om - si nu vei sta niciodata fata-n fata cu singuratatea Lui.
Teologia n-a mai pastrat pentru Dumnezeu decīt respectul majusculei.
E atīta noblete crunta si atīta arta īn a-ti feri suferintele de vazul semenilor, īn a juca rolul de cancer hazliu...
Cīnd azurul echivoc se topeste īn stropi de plictiseala si picura o imensitate de albastru si de dezolare, ma apar de mine si de cer cu Mediteranele spiritului.
De nefericire ne purificam īn accesele de ura sarbatoreasca si vasta, īn care, reducīnd totul la nimic si-n primul rīnd iubirea, curatam eul de toate impuritatile firii. Cine nu poate urī nu cunoaste nici unul din secretele terapeutice. Orice īnsanatosire īncepe printr-o opera de distrugere. Puritatea se cīstiga nimicind. Nu sīntem noi īnsine decīt calcīndu-ne fara mila īn picioare.
Un adevar care n-ar trebui spus nimanui, niciodata: nu exista decīt suferinte fizice.
In ispitele dragostei, nu mai e spatiu īntre mine si moarte.
Absolutul se asaza la capatul unei erotici purificate de univers. Tot ce creste peste iubirea terestra zideste temeliile lui Dumnezeu. Imposibilitatea de-a īmpaca dragostea cu lumea...
Mai mult decīt īn orice, īn iubire esti si nu esti. Nediferentierea mortii de viata e un fenomen al īndragostirii.
Fiind teolog sau cinic, poti suporta istoria. Dar cei ce cred īn om si-n ratiune, cum de nu īnnebunesc de dezamagire si cum īsi pastreaza cumpatul īn dezmintirea continua a īntīmplarilor? Apelīnd īnsa la Dumnezeu sau la scīrba, te descurci cu usurinta īn devenire... Oscilatia īntre teologie si cinism este singura solutie la-ndemīna sufletelor ranite.
Acele nopti crude, lungi, de o vitregie surda, cu furtuni īnecate īn apele moarte ale gīndurilor - pe care le īnduri din setea curioasa de a sti cum vei raspunde īntrebarii mute: oare ma voi omorī pīna īn zori?
Materia s-a īmbibat de durere.
Cīnd cugetul ti-a crescut peste crestele lumii, strīmtoarea vietii īti da fioruri de elefant īn sera.
Ce valuri nebune de mari necunoscute īmi izbesc pleoapele si-mi cotropesc mintea? - Cīta maretie nu ascunde oboseala de a fi om!
Amintirea marii īn noptile albe ne da, mai mult decīt orga sau deznadejdea, imaginea imensitatii. - Ideea de infinit nu e decīt spatiul creat īn spirit prin absenta somnului.
Cadranul solar din Ibiza purta inscriptia: Ultima multis.
...Despre moarte nu se poate vorbi decīt latineste.
Cine are vreo parere sigura despre vreun lucru oarecare dovedeste a nu se fi apropiat de nici una din tainele fiintei.
Spiritul e prin esenta pro-contra firii.
In trupul stors de veghi descoperi doi ochi rataciti īntr-un schelet. Si-n farmecul rasturnator al tresaririi, te cauti īn ce n-ai fost si-n ce nu vei fi...
In mod cinstit, un om nu poate vorbi decīt despre el si despre Dumnezeu.
In sīnul vietii te afli, de cīte ori spui - din tot sufletul - o banalitate...
Prin ce taina ne trezim īn anumite dimineti cu toate erorile Paradisului īn ochi? Din ce zacaminte ale memoriei se adapa lacrimi launtrice de fericire si ce lumini stravechi sustin extazul divin peste pustiul materiei?
...In astfel de dimineti, īnteleg nonrezistenta la Dumnezeu.
Viitorul: dorinta de a muri tradusa-n dimensiune de timp.
Nobletea de a nu pacatui niciodata īmpotriva mortii...
Universul si-a aprins glasurile-n tine si tu treci pe bulevard...
Cerul si-a incendiat umbrele īn sīngele tau si tu surīzi cu semeni... Cīnd īti vei rasturna mīnastirile inimii pe ei?
E atīt neasteptat si-atīta indecenta īn infinitul sufletului - cum de-l īngaduie desertul oaselor si surmenajul carnii?
Vraja tristetii seamana undelor invizibile ale apelor moarte.
Nevoia de-a-nsemna toate reflexiile amare, din teama stranie c-ai putea ajunge vreodata sa nu mai fii trist...
Neavīnd extazul la-ndemīna, ca misticii, regiunile cele mai adīnci ale firii le descoperi īn recaderile grave ale oboselii... Ideile se reīntorc spre izvorul lor, se scufunda īn confuzia originara si spiritul pluteste pe fundurile vietii.
Sfredelirea lumii īn oboselile halucinante despoaie lucrurile de stralucire si īnselaciune si nimic nu ne īmpiedica de la accesul la zona de bastina a īnceputului, pura ca o aurora finala. Asa dispare tot ce timpul a adaugat virtualitatii initiale. Existenta ni se dezvaluie ca atare: la remorca neantului - si nu nimicul este la marginea lumii, ci lumea la marginea nimicului.
Oboseala ca instrument de cunoastere.
Cugetul scaldat īn lumina nocturna a disperarii.
Spiritul are prea putine leacuri. Caci de el īnsusi trebuie sa ne vindecam īn primul rīnd. De natura si femeie te apropii, fugi si revii din nou, cu toata teama de insuportabilul fericirii. Sīnt peisaje si īmbratisari care īti lasa un gust de exil - ca tot ce amesteca absolutul cu timpul.
Esti incurabil pierdut amagirii si vietii cīnd, privind cerul īn ochi de femeie, nu poti uita originalul.
A putea suferi cu nebunie, curaj, zīmbet si deznadejde.
Eroismul nu e decīt rezistenta la sfintenie.
Primejdia īn suferinta e de a fi blīnd; de a īndura cu īngaduinta. Te pomenesti astfel lunecīnd īntr-o icoana, din omul ce erai, plamadit dintr-o carne infinit muritoare.
Sa nu devii pentru nimeni exemplu de pefectiune; distruge-n tine tot ce-i chip si dīra de urmat.
Oamenii sa-nvete de la tine sa se īnspaimīnte de caile omului. Acesta-i rostul suferintei tale.
Mintea - smulsa din radacini - a ramas singura cu ea īnsasi.
Toate īntrebarile se reduc la atīt: cum poti sa nu fii cel mai nefericit?
Ce nu atinge boala e vulgar si ce nu adie moartea e lipsit de taina.
Cīntec surd īn strafunduri: se roaga boala īn oase.
Viata nu merita sa fie traita decīt pentru deliciile īnflorite pe ruinele ei.
Cīnd gasesti o anumita noblete īn tīnguire, paradoxul e forma prin care inteligenta īnabusa plīnsul.
Ce zori īmi vor trezi cugetul īmbatat de ireparabil?
Oare cīnd voi īnceta sa mor?
Sīnt rani care cer interventia Paradisului.
Cu toate pacatele si cu nici unul, mintea s-a asezat pe fundul iadului si ochii privesc nemarmuriti spre lume.
Cīnd iubesti viata cu patima si scīrba, doar diavolul se mai milostiveste de tine si-ti ofera salasul fatal īndurerarii tale aiurite.
Acele sfīsieri ale carnii si demente ale gīndului, īn care am cadea īn plina sfintenie daca Dumnezeu ne-ar sari īntr-ajutor. Sovairile lui ne mai tin īn rīnd cu lumea.
De ce nu m-ai facut, Doamne, un prost etern sub boltile tale natīngi?
Spiritul e carne lovita de streche transcendenta.
Lupta nu se da īntre om si om, ci īntre om si Dumnezeu. De aceea, nici problemele sociale si nici istoria nu pot rezolva nimic.
Gīndul la Dumnezeu nu serveste decīt spre a muri. - Nu de bunavoie te-ndrepti spre el, ci fiindca n-ai īncotro.
Nimeni nu poate sti daca e credincios sau nu.
Privind pe atīti si pe atīti care se īngroapa īntr-o idee, īntr-o menire, īntr-un viciu sau īntr-o virtute, te miri de ce infima distanta de lucruri dispun oamenii. Sa fi vazut ei asa de putin? Sa nu fi fost ei atinsi de cunostinta care nu īngaduie nici un act? A sti nu mai rabda firea decīt prin vointa noastra de a fi īnca īn ea. Te framīnti atunci printre obiecte si idealuri, aderīnd cu farīme de pasiuni, acordīnd din mila si din amareala o adiere de existenta umbrelor īn cautare de fiinta.
Universul nu e serios. El trebuie luat tragic īn gluma.
A face este antipodul lui a sti.
Nehotarīrile īntre cer si pamīnt te sortesc unui destin de Ianus, ale carui fete ar deveni una īn durere.
Cu inima spīnzurata īntre freamat si īndoiala: un sceptic deschis extazului.
In dupa-amiezele de duminica - mai mult decīt īn celelalte dupa-amieze ale timpului - ratiunea se dezvaluie ca o absenta de cer, si ideile - stele negre pe fondul de vid al vesniciei. - Plictiseala se naste dintr-o īmpīnzire ultima a simtirii, dezlipita de fire.
In cuprinderea cosmica a urītului - cascat al universului -, padurile par a se īnclina ca sa-ti ridice cu triumf de frunze inima pierduta printre vreascuri.
Din fosnirea vremii se-nfiripa muzica plictiselii - din accentele surde ale stingerii timpului.
Inima mea - prin care a trecut cerul - e punctul cel mai īndepartat de Dumnezeu.
Nimic nu ma poate face sa uit viata, desi totul ma īnstraineaza de ea. La o egala distanta de sfintenie si de viata.
Eu n-am taria ca sa-ndur splendorile lumii; īn mijlocul lor mi-am pierdut suflarea si nu mi-a ramas glas decīt pentru disperarea frumusetii.
Oamenii fug atīt de moarte, cīt si de gīndul ei. De acesta m-am legat pe vecie. Incolo, am fugit īn rīnd cu ceilalti - daca nu chiar mai repede ca ei.
Plictiseala bīntuie un suflet erotic ce nu gaseste absolutul īn dragoste.
Pentru a acoperi cu fast drama vietuirii, arunca prin spirit un foc de artificii; īntretine-l din zori īn noapte; creeaza īn preajma ta stralucirea efemera si eterna a inteligentei īnnebunite īn propriul ei joc; fa din viata o scīnteiere pe un cimitir. Caci nu-i sufletul omului un mormīnt īn flacari?
Da un curs genial senzatiilor; impune trupului vecinatatea astrilor; carnea, ridic-o prin gratie sau crima pīna la cer; - simbolul tau sa fie: un trandafir pe-o barda.
Invata voluptatea de-a acorda ideilor spatiul unei clipe, de-a iubi fiinta fara a-i īngadui un rost, de-a fi tu īnsuti fara tine.
Din asteptarile visatoare īn mijlocul naturii, privind cum aripile unui vultur ating broderia destramata a norilor.
...Si īnchipuindu-ti c-ai zburat - cu inversa altitudine - spre adīncurile vietii, c-ai mīngīiat cu aripi de nemīngīieri un cer de drojdie, neīndestulator setei tale de strafunduri.
Cīti pot sa spuna: eu sīnt un om pentru care Diavolul exista? - Cum n-am simti o atractie de soarta fata de cei porniti spre o asemenea marturisire?
O icoana completa a lumii ar putea-o da gīndurile crescute īn insomniile unui asasin, īndulcite de-un parfum emanat din rataciri de īngeri.
Orice-ai face, dupa ce ti-ai pierdut sprijinul īn tine, nu mai poti gasi altul decīt īn Dumnezeu. Si daca fara El se mai poate īnca respira, fara ideea lui te-ai pierde īn parasirile mintii.
Ceea ce-i fascinant īn disperare este ca ne arunca dintr-o data īn fata Absolutului; un salt organic, irezistibil, la picioarele Ultimului. Dupa aceea, īncepi sa gīndesti si sa limpezesti sau sa īntuneci prin reflexie situatia creata de furia metafizica a deznadejdii.
Despartit de semeni prin soarta insulara a inimii, te agati de Dumnezeu ca marile nebuniei sa nu-si īnalte valurile mai sus de singuratatea ta.
In poezie, necrezīnd īn nimic, adaugi un plus de farmec inspiratiei, caci nihilismul e un supliment de muzica; - pe cīnd īn proza trebuie sa aderi la ceva, ca sa nu ramīi gol īn fata vidului cuvintelor. A fi gīnditor nu-i un noroc cīnd cugetul nu mai e īntors spre adevarurile īnaltatoare, produse ale orbirii.
Singurul rost al pamīntului e sa īnghita lacrimile muritorilor.
Muzica ne arata cam ce ar fi timpul īn cer.
Exista un fel de cīntec īn fiece boala.
Punti nu se mai pot īntinde īntre omul urmarit de moarte si semenii lui. Si orice ar face el - īncercarile de apropiere adīncesc doar o prapastie si accentueaza o fatalitate.
Cu de-aproapel |
|
|
|
|
|
Date
despre autor |
|
|
Data nasterii:
|
|
|
Locul nasterii:
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|