|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
amurgul gandurilor (continuare 2) |
|
|
de
emil cioran |
|
|
|
Gīndurile aromate de nobletea sinuciderii... Parc-am īnghitit otrava din mīna unei sfinte. Sau am sorbit pacatul din gura unanima a unei femei pierdute. Unde sīnteti, boli ascunse, de nu urcati, fatale si necrutatoare, spre un sīnge dornic de spaima si de nimicire?
Tot ce numim proces istoric īsi are izvorul īn suferinta-n dragoste. Daca Adam era fericit cu Eva, nimic nu s-ar fi schimbat īn lume. Ispita diavolului: veti fi asemenea lui Dumnezeu, s-a realizat īn masura īn care creatia omeneasca, nascuta din chinul iubirii, ne apropie de o treapta divina. Fericirea n-are virtuti istorice. - Dumnezeu este mai mic de fiece data [cīnd] un barbat nu descopera Absolutul īn dragoste sau īl descopera īn deceptie.
Actul sinuciderii este īnspaimīntator de mare. Dar parca e mai coplesitor sa te sinucizi īn fiecare zi...
Boala unui om se masoara dupa frecventa cuvīntului viata īn vocabularul sau.
Fontenelle, aproape centenar, spunea medicului sau: Je ne me sens autre chose quune difficulté dêtre.
Cīnd te gīndesti ca atītia altii simt acelasi lucru de la īntīia reflexie, iar nu numai pe patul de moarte.
Povara vietuirii e suportabila cīnd te apasa pīna la īnabusire. Suferinta nu e dulce decīt sub forma chinului.
Priveghindu-ti nimicnicia, eul se volatilizeaza cu aburii dezolarii. Si atunci ce mai ramīne din īntīmplarea individualizarii tale? O substanta de amaraciune, raspīndita īntr-o teasta de drac parasit.
Mīhnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol.
Nevoia apasatoare de a te ruga si neputinta de a te adresa totusi cuiva... Si apoi cealalta nevoie: de a te trīnti la pamīnt, muscīndu-l īnfuriat si varsīndu-ti turbarea sau religiozitatea negativa a carnii.
Sa fie creierul alee pentru īngeri ce poarta potcoave, de nu pot sa-nteleg ecoul lui vulgar si divin? Sau se vor fi aprins plīnsurile? Ori vīnturi ce-ntetesc incendiul lacrimal al lumii?
Cīnd zaresc cerul, īmi vine sa ma dizolv īn el, iar cīnd privesc pamīntul, sa ma īngrop īn maruntaiele lui. Atunci sa ma mai mir de ce unul si altul se descompun īn minte si īn inima? Mi-am chinuit nadejdile īntre o geologie a cerului si o teologie a pamīntului.
Cum mi-as vrea lipiti obrajii de un albastru senin ca acele frunze ce par crescute-n cer cīnd le privesti, īn dupa-amieze, din umbra unui pom!
In inima lui Diogene florile deveneau stīrvuri si pietrele rīdeau. Nimic nu ramīnea neschimonosit; omul īsi pocea fata si obiectele tacerea. Natura, atinsa de obraznicie, īsi expunea generos impudoarea, īn care se desfata nebunia clarvazatoare a celui mai lucid muritor. Lucrurile īsi pierdeau virginitatea īn ochiul lui sfredelitor, a carui lectie pare a ne īnvata despre o legatura mai adīnca īntre sinceritate si neant.
Fost-a Diogene omul cel mai sincer? El pare a fi fost, de-ndata ce n-a crutat pe nimeni si nimic; chiar bolnavicios de sincer, caci nu i-a fost frica de urmarile cunoasterii. Si aceste urmari sīnt cinismul īnsusi.
Ce l-o fi īndemnat sa scuture dulceata prejudecatii si a cuviintei? Ce a pierdut, de nu l-a mai legat nimic de vraja aparentei si a erorii? Se poate ajunge numai prin inteligenta la īndrazneala si la provocarea adevarului? Niciodata, atīta vreme cīt inima mai rezista īn īnselaciune si īn serviciul sīngelui. Dar inima lui Diogene pare a fi fost smulsa din interesul fiintarii si - lucru nemaiīntīlnit - a fi devenit leaganul inteligentei, locul de popas si de-ntremare al luciditatii. Sīngele scos din circulatie, viata controlata fara mila, unde sa se mai miste eroarea si sa se īncīnte iluzia? Cinismul īnfloreste īn aceasta evacuare, ce te dezleaga de toate si-ti īngaduie sa rīzi, sa dispretuiesti, sa calci totul īn picioare si pe tine īnsuti īn primul rīnd, mīndru de absenta universala. Cinicul este spectatorul acestei universale absente. El priveste - īndurerat sau rīzīnd - la nimic.
Ce l-o fi mīnat pe Diogene īnspre catastrofala ruptura de farmecul naiv, delicat si īnvaluitor al existentei? Ce l-o fi aruncat īn situatia de criminal al erorilor indispensabile vietii? Nu-i datoram lui un minus de iluzie de care ne falim, īndurerati? Ce consolare i-o fi lipsit sau īn mijlocul caror mīngīieri a fost īntrerupt, dezbinīndu-se fericirea la care a trebuit sa fie sensibil, chiar de s-a nascut cu vocatie de osīndit? Si un monstru se naste cu īnclinari spre fericire, ce nu le poate pierde chiar daca ea l-a abandonat.
Ce ne īmpiedica īn viata de la cinism chiar atunci cīnd mintea ne īmpinge si ne sileste? Ce ne margineste impertinenta ultima a cunoasterii?
Sa mai amintim dragostea, generatoarea erorilor fecunde?
Orice pas īn iubire intimideaza cunoasterea si o obliga sa mearga modest alaturi sau la marginea noastra. Micsorarea luciditatii este un semn de vitalitate a dragostei.
Cīnd īnsa ceva a intervenit si a dezlantuit luciditatea īntr-un imperiu vast cīt fiinta, dragostea se retrage īnfrīnta si buimacita. Si cīnd acel ceva este o fiinta, sau poate mai multe, pe care le-ai pierdut la vīrsta īnselaciunilor, golul urmīnd permite īntinderea nemiloasa a cugetului rece si distrugator. In mod firesc, nimeni nu poate mosteni atīta veghe īncīt sa lunece īn cinism, ci īn cursul vietii deceptiile fac lumea stravezie, īncīt vezi, pīna la fund, ceea ce n-ar fi trebuit decīt sa mīngīi. Noi nu cunoastem viata lui Diogene la epoca īn care nefericirea īn dragoste hotaraste cursul reflexiei. Ce importanta ar avea īnsa sa stim pe cine a pierdut, cīnd stim prea bine ce a pierdut si unde duce aceasta pierdere.
De-as putea deveni fīntīna de lacrimi īn mīinile lui Dumnezeu! Sa ma plīng īn el, si el sa se plīnga īn mine!
Prin pasiune si fericire, īnvingem caracterul de relativitate al vietii si o proiectam īn Absolut. Asa devine ea un Apocalips zilnic...
Exista o maretie resemnata pe care n-o cunosti decīt surprins de tulburarea mortii īn mijlocul bulevardelor... Sau acea īngrijorare somptuoasa, care te cuprinde pe strazile cenusii ale Parisului de cīte ori te-ntrebi dac-ai fost vreodata, si casele-nclinate si batrīne ce-ti dau raspunsul negativ al agoniei lor...
Mijloacele de a īnvinge singuratatea nu fac decīt s-o mareasca. Vrīnd a ne īndeparta de noi īnsine prin dragoste, betie sau credinta, nu reusim decīt a ne adīnci identitatea. Esti mai mult tu īnsuti īn preajma femeii, a bauturii sau a lui Dumnezeu. Pīna si sinuciderea nu-i decīt un omagiu negativ ce ni-l aducem noua.
Fiorul ce ne dezvaluie ca spiritul a ramas clar si neatins, dar ca sīngele si carnea si-au pierdut mintile... Sau ca oasele si-au pierdut capul, cīnd ratiunea īsi gusta propria ei lucire...
De s-ar surpa cerurile īnaintea mintii!
Iubirea pare ocupatie vulgara fata de dorinta de adoratie, īn care pornirile vietii se filtreaza īntr-o lume de adieri pure. Femeia care cade victima setei noastre imateriale se poate considera, cu drept cuvīnt, nefericita-n dragoste. Caci nu-i oferim prea mult, un exces care jigneste putinul fericirii?
Decīt, ea niciodata nu va īntelege de ce īn adoratie prezenta ei e tot atīt de vana ca si absenta. Ea n-are nevoie sa fie si nici sa stie. Cu cīt ar putea multumi sau īndulci nevoia de absolut ratacita-n Eros? Adorīnd-o, ea nu exista decīt īn masura īn care nu este - ca pretext gustului nostru de irealitate suprema. Acest absolut la suprafata noastra... botezat femeie.
Doar īn fata marii īti dai seama ce lipsa de poezie ascunde rezistenta noastra la valurile mortii...
Poezie īnseamna lesin, abandonare, nonrezistenta la farmec... Si cum orice farmec este disparitie, cine ar putea gasi o singura poezie īnaltatoare? Ea ne scoboara spre suprem...
Sīnt inimi, a caror muzica de s-ar concentra īntr-un trasnet sonor - viata ar īncepe de la capat. De-am sti atinge coarda cosmogonica a fiecarei inimi...
Duplicitatea esentiala a oricarei tristeti: cu o mīna ai vrea sa tii un crin, si cu cealalta sa mīngīi un calau. Poezia si crima sa aiba acelasi izvor?
In tristete, totul are doua fete. Nu poti fi nici īn iad si nici īn rai, nici īn viata si nici īn moarte, nici fericit si nici nefericit. Un plīns fara lacrimi, un echivoc fara sfīrsit. Caci nu te izgoneste ea īn aceeasi masura din aceasta lume, ca si din cealalta?
Esti trist de totdeauna, nu de acum. Si acest totdeauna e toata lumea īnainte de nasterea ta. Nu-i tristetea amintirea vremii īn care n-am fost?
Paloarea ne arata pīna unde corpul poate īntelege sufletul.
Intinderile cerului īmi vor ajunge sa peticesc o inima zdrentuita? Sau sa cersesc si pe ale pamīntului? - Ca si cum ele ar mai avea ce acoperi dintr-un suflet nascut īngropat!
Ati privit marea īn momentele ei de plictiseala? Parca-si agita valurile din scīrba de ea īnsasi. Le trimite sa nu se mai īntoarca. Dar ele revin, revin neīncetat. Asa patim si noi. Cine ne īntoarce spre noi īnsine, cīnd ne sfortam mai mult a ne īndeparta?
Nevoia tainica de a te abandona marii, de a te risipi īn framīntarea zadarnica a tuturor marilor, sa nu fie un gust de plictiseala infinita si o senzatie de evanescenta mai vasta ca departarile? Nici vinul, nici muzica si nici īmbratisarile nu te apropie de dulceata destramarii ca valurile ce se urca spre absenta si nimicnicia ta si te mīngīie cu insinuari de disparitie! Marea - comentariu fara sfīrsit la Ecleziast...
Un om fericit descifreaza el ceva īn īntinderile marine? Ca si cum marea ar fi facuta pentru oameni! Pentru acestia e pamīntul, acest amarīt pamīnt... Dar acordurile nefericirii se īmpreuna cu ale marii, īntr-o armonie voluptuoasa si sfīsietoare ce ne arunca īn afara de soarta muritorilor.
Si astfel, tonalitatea marii este aceea a unei muriri eterne, a unui sfīrsit ce nu se mai gata, a unei agonii īnflorite. Nu-ti trebuie o inima bolnava de nuante si nici o simtire atinsa de subtilitatile extazului pentru a surprinde un fior mortal īn melodiile marine, ci doar o īnclinare spre tainele si vocile melancoliei. Atunci nu mai esti sigur de identitatea ta si trebuie oarecum sa te aduni, sa te pescuiesti neīncetat, spre a nu te īnghiti marile din tine si din afara. Nu te poti stapīni decīt īntre patru pereti. Chemarile departarilor te īmping mai departe de calculul existentei tale...
Marea este o ispita de disparitie numai pentru cei ce au descoperit-o īn zile si īn nopti, prin introspectie... Avīnd-o īn fata, īti verifici numai prapastia acelor zile si acelor nopti... Demonia marina este un viscol aromatic, o ruina careia nu ne putem refuza fara sa calcam pe ce e mai adīnc īn noi..., o nobila descompunere pe care trebuie s-o gradinarim. Si apoi, nu zvīcneste sīngele īn ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat ranii albastre, miscatoare si infinite? Suferinta asta vasta si lichida, ea sa-mi īmplineasca un gust de dureri nemasurate si sa-mi astīmpere setea de nefericiri neīntrecute! De s-ar īnfuria marile, sa-si sparga valurile de inima omeneasca!
Lasi Paradisul pentru rahitici cīnd ratacesti pe malurile marii. Caci el este o mare fara demonie. Icoana raiului nu m-a urmarit decīt īn momentele acelea periculoase īn care ti se topesc īncheieturile si ti se moaie oasele, īntr-o suprema slabiciune, īntr-o maxima deficienta. Imaginea cea mai pura pe care o alcatuieste mintea este emanatia unei vitalitati vacante.
Nicaieri mai mult ca la mare nu esti īnclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Si nicaieri nu esti mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viata plina, cu un nimb de absolut, ar fi aceea īn care orice perceptie ar fi o revelatie. Esti pe cale a o realiza īn sugestia amurgurilor marine... Uita-voi vreodata īnserarea unica de la Mont-Saint-Michel, cīnd, īntre un soare īn agonie si o cetate mai singura ca soarele, toate apusurile lumii ma chemau spre o maretie trista, īntrezarita-n presimtiri? Si apoi, sa te primbli cu acel crespuscul īn suflet prin parcul din Combourg, īncercīnd a fi demn de plictiseala marelui René. Trebuie īntr-adevar sa cunosti dezolarea magnifica a anumitor zile la Saint-Malo si la Combourg, pentru ca sa-l poti scuza pe Chateaubriand. E drept ca, īn afara de cīteva pagini din Memoriile lui, cu greu mai poate fi recitit, caci retorica lui, avīnd amploare, este lipsita totusi de substanta. Lamentatiile lui nu sīnt destul de gīndite si plictiseala lui nu-i destul de esentiala. Daca l-am iubit totusi, a fost pentru desfasurarea somptuoasa a vietii lui, pentru a fi ridicat vidul launtric la rangul de arta.
Asa si-a stiut gospodari nimicnicia, ca sa nu mai putem fi decīt epigoni īn mestesugul plictiselilor. Trebuie sa fi vazut macar camera īn care el si-a petrecut copilaria si sa fi īntrevazut ceea ce au putut fi discutiile cu Lucile, pentru care orice amator de melancolie trebuie sa aiba pietate - spre a-ti da seama ca o dezolare pornita dintr-un sat valah nu poate atinge prestigiul funebru al uneia rasarite īntr-un castel solitar. Noi sīntem mai mult amarīti decīt tristi, caci nu cunoastem mīndria soartei triste, ci umbrele destinului amarnic.
O inima plina īntr-o lume vida. Chateaubriand s-a īnselat definindu-si astfel plictiseala; s-a īnselat din orgoliu. Caci īn plictiseala noi nu sīntem mai mult decīt lumea, ci tot atīt de putin cīt ea. Este o corespondenta de vid. Caci de-am fi mai mult, ne-am rezema destul īn noi īnsine, am fi destul existenta, ca sa nu atingem rarefierea constiintei, din care izvoraste vidul interior. Starile de mare īncordare, fie ele de extaz, fie de chin, ne fac impermeabili plictiselii, desi din partea lumii īnconjuratoare ar putea pleca o sugestie irezistibila de zadarnicie.
Din ce vezi lucrurile mai de-aproape, din aceea nu le poti iubi decīt pe masura irealitatii lor. Existenta nu-i suportabila decīt prin coeficientul de neexistenta. Virtualitatile de nefiinta ne apropie fiinta. Nimicul e un balsam existential.
In felul acesta, īnteleg mai bine īnclinarea noastra bolnavicioasa, plina de suferinta pasionata, pentru femeie. Desi mai ancorata īn viata decīt noi, nu-i putem totusi rapi un caracter de ireal, alcatuit atīt din poezia vaporoasa īn care ne complacem a o īnvalui, cīt si din echivocul sexualitatii. Femeia este orice, afara de o evidenta. Si suferinta īn dragoste, īn orice dragoste, īmplinita sau neīmplinita, cīstiga īn adīncime si ciudatenie cu cīt prezenta femeii se subtilizeaza īntr-o perfectiune pe cīt de carnala, pe atīt de nedefinibila. Dragostea nu e infinita decīt negativ, convertind plinatatea īn suferinta. Nevoia nefericirii n-o resimti decīt pentru a īmprumuta fiorurilor erotice o expresie suprema.
Sexualitatea fara ideea mortii e īnfioratoare si degradanta. In bratele femeii descind sicrie din azur. Echivocul eroticii este chiar aceasta sugestie mortala de plinatate, de exces dezastruos, de īnflorire crepusculara.
Cui, abandonīndu-se marii sau amintirii ei, nu i-a fost rusine de a fi petrecut clipe de dragoste multumit sau indiferent? Nu este marea o jena īn fata oricarei īmpliniri? N-o obligam la reflux cīnd o zarim fara ochi īndurerati? Melancolia este un omagiu de fiecare clipa īntinderilor marine. Si-n privirile visatoare si pierdute, marea se prelungeste peste malurile ei si oceanele īsi continua un flux ideal spre īntristare. De aceea, ochii nu mai au fund...
Ce curios sa te primbli printre femei si alti oameni, gīndindu-te daca face sau nu sa fii Dumnezeu! Rumegīnd la iluzia vesniciei tale, īti zici: la marginile mele, mai fi-voi stapīn pe mine? - Si trecatoare, care soptesc: eu prefer Crêpe de Chine.
Ce noroc ca mai sīnt si femei īnfrumusetate misterios de boala, care sa-nteleaga climatul durerii si pierzania luciditatii! Spiritul este materie ridicata la rangul de suferinta. Si īntrucīt femeile sīnt avide de dureri, participa la el.
Nevinovatia e antipodul spiritului. Tot asa fericirea si orice nu-i durere.
Parcurile sīnt deserturi pozitive.
Cīnd nu mai esti acordat lumii nici prin gīnd si nici prin inima, trebuie sa alergi īncontinuu, pentru ca īn ritmul pasilor sa te ocolesti si sa uiti alcatuirea lacrimala a firii. Altcum, redevii gradinar al sinuciderii...
Nebunia-i o prabusire a eului īn eu, o exasperare a identitatii. Pierzīndu-ti mintile, nimic nu te mai poate opri sa fii nelimitat tu īnsuti.
Boala: stadiu liric al materiei. Sau poate si mai mult: materie lirica.
Nu explici un paradox, precum nu explici un stranutat. De altfel, nu-i paradoxul un stranutat al spiritului?
Tristetea-i indefinibilul ce se interpune īntre mine si viata. Si cum indefinibilul este o aproximatie delicata a infinitului...
Cīnd esti iubit, suferi mai mult decīt cīnd nu esti. Parasit, te mīngīi prin orgoliu; dar ce consolare mai poti nascoci īn fata unei inimi ce ti se deschide?
Muntii īsi īnsala singuratatea cu vecinatatea cerului si desertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului ramīne vesnic cu ea īnsasi...
De unde sa plece pornirea murdara de a ma tavali īn nefericire, mai rau ca bivolii īn balti si porcii īn gunoi? O lenevie īmproscata de balegar si de vis...
...Si cīnd stii ca ea nu-i viciul vietii tale, ci izvorul ei. Si cīnd mai stii cum, alaturi de femeie, trīndavia devine vesnicie...
De cīte ori privesc albastrul cerului si orice albastru, īncetez pe loc de-a apartine lumii. Cine-a numit consolatoare culoarea celei mai subtile pierzanii?
Daca avea cerul alta īnfatisare, religia ar fi consistat probabil īn alipirea de pamīnt. Cum īnsa albastrul este culoarea dezlipirii, credinta a devenit un salt din lume.
In orice nuanta, albastrul e negatia imanentei.
Cu cīt ma lecuiesc mai mult de mine, cu atīt īmi seman mai mult. Melancolia ne scuteste de Eu, īn asa masura este ea raul lui.
Fata de totul mortii, nimicul vietii este o imensitate.
Sfintii au spus atītea paradoxe, īncīt e imposibil sa nu te gīndesti la ei īn cafenea.
Sentimentul mortii este molesitor si crud, parca īnoata o lebada si un sacal pe undele otravite ale sīngelui...
Cīnd citesti pe filozofi, uiti inima omeneasca, iar cīnd citesti pe poeti, nu stii cum sa te scapi de ea.
Filozofia e prea suportabila. Acesta-i marele ei defect. E lipsita de patima, de alcool, de dragoste.
Fara poezie, realitatea-i un minus. Tot ce nu-i inspiratie e deficienta. Viata, si cu atīt mai mult moartea, sīnt stari de inspiratie.
Lesinul tuturor lucrurilor, īn urechi si inimi agonizīnd de poezie...
Melancolia? A fi īngropat de viu īn agonia unui trandafir.
Cīnd, atins de o noblete trista, dezlegat de oameni si de lume, tīrīi o murire īnflorita, nimic nu te mai īmpiedica sa crezi ca te-ai nascut prin generatie spontana dintr-o toamna vesnica.
Prin mine rataceste un Septembrie visator si fara de-nceput.
Un om plictisitor este un om incapabil de plictiseala.
Viata este un minus de eternitate al mortii, iar individuatia o criza a infinitului.
Atentia neīntrerupta la fiinta este izvorul plictiselii. Ce pacat ca existenta nu rezista spiritului! Pīna si Dumnezeu pierde prin atentia noastra.
Neantul e atentie absoluta.
Bucuria e reflexul psihic al purei existente - al unei existente ce nu-i capabila decīt de ea īnsasi.
Dorinta de a muri ascunde prea multe garantii de absolut si de perfectiune, prea multa insensibilitate la eroare, īncīt setea de-a trai cīstiga īn farmec prin prestigiul nedesavīrsirii si prin atractia greselilor aromate. Nu e mai ciudat sa īndragesti imperfectiunea?
Predilectia straniului salveaza viata; moartea se scufunda īn evidenta.
Nu exista maretie īn viata si nici chiar īn moarte, ci īntr-un Nimic ce se ridica neutru si etern spre cer, asemenea Mont-Blanc-ului.
Privind piscurile schizofrenice: curios ca nu exista singuratate decīt spre cer.
Muntii nu-ti dau senzatia de infinit, ci de grandoare. - Pentru infinit ne ajunge marea si nefericirea.
As vrea sa am o inima la intersectia Alpilor cu azurul.
Melancolia ma dispenseaza de alpinism. Cīnd ajungi sa īntelegi muntii de jos...
Femeile care nu stiu zīmbi ma fac sa ma gīndesc la o muzica de pompieri īn Paradis.
Numai farmacia mai poate opri gīndurile.
Cīnd otrava veghii ti-a depravat fiinta, nimic nu se mai poate desfasura sub soare fara sa te irite. In afara, poate, de un dialog al florilor despre moarte.
Mīndria draceasca de a dispune de amaraciune īn fata nu importa carui lucru, de a desfigura banalitatea īn vīrtejul paradoxului si de-a tulbura linistea firii īn patima contradictiei... Nu mai ramīne nimic decīt desfrīul mintii peste o realitate desfrunzita, o optica sumbra strapungīnd calmul uitarii si patīnd orice prospetime. Si atunci, sa te miri de ce lebedele - suflete spulberate-n corpuri - īti par chioare (caci nu privesc ele īn laturi?); de ce un cer senin īti trezeste icoana lucie a unui creier de imbecil si viata īti pare mai comica decīt un sfīnt zburdalnic?
Daca izvoarele Alpilor mi-ar spala mintea si mi-ar racori inima! Doar asa as fi vesel sa descopar fragezimea nestiintei, si nu sa rumeg īn munti si-n sesuri, pe mari si pustiuri curiozitatea fatala a lui Adam, izgonindu-ma prin veghe din mine īnsumi.
Sa traiesti toata viata drama pacatului si uneori sa te simti asa de pur, ca aripi de lebada te poarta īnspre o insula de īngeri priveghind agonia Paradisului!
Si totusi, numai īn sentimentul pacatului esti om īn sensul propriu al cuvīntului. Caci a fi om īnseamna a te identifica la orice latitudine a pamīntului si a inimii cu fenomenul caderii.
Cine nu simte ca merge la fund - chiar atunci cīnd lucreaza si creeaza pozitiv, cīnd e notar sau geniu - nu īntelege nimic din natura specifica a soartei umane, iar cei ce nu cunosc atractia irezistibila a napastuirii, a esentialei lunecari, a cresterii īnspre abis - n-au atins īn nici un fel conditia careia au fost meniti.
Mor propriu-zis numai oamenii straini de ispita rodnicei scufundari, care nu-si rup gītul īn orice ocazie a vietii. Ceilalti au totul īndaratul lor, si-n primul rīnd sfīrsitul.
Luciditatea: a avea senzatii la persoana a treia.
Oamenii sīnt īn genere obiecte. De aceea simt ei nevoia sa existe Dumnezeu. Cīnd ai facut trecerea de la obiect la eu, Dumnezeu e superior faptului de a fi sau a nu fi. Intocmai ca eul, El devine o irealitate care se cauta.
Nu poti atinge echilibrul īn lume, atīta vreme cīt existenta nu e mai mult de o stare. Caci, īn asemenea conditie, esti īncontinuu fie īn acord, fie īn dezacord cu ea. In mod firesc, existenta e ireductibila, o rezistenta pur si simplu īn fata careia ne aflam fara sa fim nevoiti a o acorda sau nu subiectivitatii.
Dezechilibrul īn lume, fruct al exasperarii constiintei, deriva din incapacitatea de a concepe neutru realitatea. Oricīt ne-am sforta, ea nu-i decīt stare, la care aderam sau nu. Cresterea accentului subiectiv al constiintei micsoreaza autonomia firii. Cīstigi īn intensitate si realitatea pierde echivalent īn prezenta.
Constiinta? A nu mai fi la nivelul firii.
Pe cīnd īn extaz punctele universului sīnt inseparabile de centrul iradierii noastre - īn groaza, ele se afla la o distanta egala de noi, fara ca unul singur sa ne ramīna indiferent. Nimic nu ne separa de lume, desi ea ni-i ostila. Extazul si groaza - atīt de diferite - ne angajeaza īn mod egal īn ea.
De aceea, uluit īn alternanta lor, ajungi sa nu mai descifrezi care-i eul si care-i lumea. In amīndoua, n-are ce sa mai ramīna neutru; totul participa si nimic nu sta īn afara, nimic nu este obiectiv.
In groaza, nu stii daca lumea-i o prelungire negativa a eului sau eul o prelungire negativa a lumii; iar īn extaz, nu poti sa califici o plinatate, īn asa masura confuzia unica absoarbe diferentele fiintei.
O lume de urzici altruiste si de bolovani invitīndu-se la menuet... sau de stīrvuri ce-si surīd ca-n vodevil...
Realitatea trebuie chemata la viata sau interzisa.
Prezenta spiritului devenita colectiva anemiaza cresterea unui popor si-l apropie de decadenta prin tulburarea rafinamentului. Finalul unei tari este īn genere un surmenaj istoric, o istovire explicabila si fatala. Nobila deficienta a Greciei si a Romei, īn maturitatea lor crepusculara, presupune o soarta rotunjita si o ispasire īnalta a unui exces unic. Un trecut de creatie trebuie platit prin suferintele vitalitatii si nimic nu-i mai impresionant ca o batrīnete lucida, deschisa unui vast amar.
Sīnt īnsa popoare care nu se duc la fund din excesul spiritului, sau care au atins culmi, dar si-au revenit. Olanda - a carei pictura echivaleaza muzica germana - n-a degenarat īn sanatate? Dupa īnaltimile ei istorice, i s-a asezat sīngele, si oamenii, īn locul palorii, au preferat o apoteoza a untului. Sau Suedia, nu moare esuata-n prospetime? - Ce o īmpiedica sa se usuce glorios īn amurg? Si cum pot fi tari care n-au soarta, din teama de anemia consecutiva istoriei? Devenirea universala īnregistreaza numai popoarele ce nu se cruta, ce nu-si cumpanesc destinul, ci se īndreapta triumfator si nemilos spre agonie.
Primejdiile creatiei īndeparteaza atīt pe indivizi, cīt si pe tari, - de spirit. Preferīnd sanatatea, se opun naturii. Florile īsi retin mireasma ca sa nu se usuce? Parfumul e istoria unei flori, precum spiritul a unui individ. - Popoarele care nu se ofilesc n-au trait niciodata.
Timpul e uneori asa de apasator, c-ai vrea sa-ti spargi capul de el.
Devenirea s-a coagulat īn creier si existenta ia culoarea pacatului.
Individuatia este orgie de singuratate. - Inapoi spre Fiinta sau Nimic, spre o mīntuire - lipsita de sperante.
Buddha a fost, oricum, prea naiv...
In marile singuratati pari a fi gītuit de un demon pentru o placere cruda a lui Dumnezeu.
Si de aceea mintea tese īn ele o teologie iresponsabila.
Cunoasterea ucide eroarea vitala a iubirii, iar ratiunea construieste viata pe ruina inimii.
Orice luciditate este o pauza a sīngelui.
Trebuie sa fi vazut batrīnetea, boala si moartea ca sa te retragi din lume? Gestul lui Buddha este prea mult un omagiu evidentelor... Renuntarii lui īi lipseste paradoxul. Cīnd ai dreptate, nu-i nici un merit sa parasesti viata. - Dar sa traiesti īn dezbinarea launtrica de toate - si sa ai argumente contra singuratatii! Calea lui Buddha e croita pe masura muritorilor... Calmul printului gīnditor n-ar pricepe niciodata cum poti vedea ca el si totusi īndragi nimicnicia. Pīna si Buddha sa fi fost un dascal? E prea mult sistem īn lepadarile lui, prea multe consecvente īn mīhniri. El ar condamna, desigur, ratacirea celui ce-si tīraste neantul printre muritori si n-ar pricepe cum īn vidul lumii mari surīzi vietii. Caci el n-a cunoscut anumite culmi ale nefericirii; a trait si a murit consolat. Ca orice om strain de ispita fatala a vietii, de seductia de neant a fiintarii si de Nirvana īntaritoare a fiecarei clipe.
Cīnd toate gīndurile s-au īnecat īn sīnge, din filozof te pomenesti un avocat al inimii.
Privind infinitatea calma a cerului senin: oare cum de exista raul? - Si a-ti afunda apoi cugetul īn azur, pentru a descoperi ca numai visul ne poate desparti de prospetimea eterna a raului - betie negativa a devenirii.
Cerul a precedat oamenii, poezia a existat īnaintea lor. Cum de-au putut ei ramīne īnapoi, cīnd o privire fugara spre īntinderi albastre este izvor de delir? Cerul ne-a luat-o īnainte - si de nu interveneau poetii, el se īnchidea īn sine, ramīnīnd ca noi sa ne zarim īn ochi - īn epavele lui - si sa ne mīngīiem īn naufragiul de poezie care-i privirea omeneasca.
Constiinta neantului īmpreunata cu dragostea de viata?
Un Buddha de bulevard...
O idee stinge o placere si creeaza o voluptate. Atipind reflexele, trezesti reflexiile. Gīndesti doar cīnd se opreste viata.
De cīte ori o fiinta nu se poate aseza īn fire, se afla īn prezenta Raului. Tot ce rateaza deriva din el - si el fiind imanent devenirii, toate fiintele au de luptat cu el.
In masura īn care Dumnezeu nu este asezat īn sine, prin ce este deficient conditiei lui participa la rau. De altfel, nu-i el marele Ratat?
Cīt despre om, cautīndu-si soarta de la Adam īncoace, si-a cīstigat o demnitate din lupta cu raul. Ratarea lui are ceva īnviorator si eroic: nefiind prezent ca fiinta, neavīnd nici un loc īn fire, el si-a creat o conditie din lipsa lui de conditie, īncīt nimeni nu poate spune īnca daca omul e un ceva, un nimic sau un tot.
Cu totii stim sau banuim ce-i un animal sau un Dumnezeu. In tot cazul, ei sīnt. Dar omul nu este; caci nu-i el un agent de legatura īntre lumi? O! dac-ar fi! Dar acest conditional e definitia īnsasi a Raului.
Intr-o teologie serioasa, care ar īncerca sa salveze īn mod absolut pe Dumnezeu, raul nu-si gaseste o explicatie valabila. Teodiceele s-au dovedit nemultumitoare īn fata acestei piedici esentiale.
Existenta raului transforma pe Atotputernic īntr-un Absolut hodorogit. Devenirea i-a mīncat misterul si puterea.
Raul nu e comparabil decīt cu un Dumnezeu... laic.
Omul nu stie pīna unde se poate īntinde si cīt tin granitele lui. Uitam īn fiecare clipa fatalitatea individuatiei si traim ca si cum am fi tot ce vedem. Fara aceasta īnselaciune, orice am face ne-ar descoperi marginea noastra.
Dar constiinta individuatiei ne-ar īntepeni īn lume, fiindca ne-ar descoperi nemilos un loc de care greu ne-am putea mīndri, asa īncīt sīntem pierduti fiindca nu ne stim marginile - si-am fi poate si mai mult, daca le-am sti.
Omul īsi dibuieste soarta, mīndru si trist de a nu o gasi. Numai dezastrul dezvaluie micimea individuatiei: caci īn el īncerci nemīngīierea de a vedea ca te marginesti cu toate si īn primul rīnd cu tine.
Gīnditorii care n-au meditat asupra omului nu stiu ce īnseamna a suferi pentru cunoastere si a-ti semna sentinta prin fiecare gīnd sau a-ti astīmpara avīnturile īntr-o tristete orgolioasa.
Antropologia e un amestec de zoologie si psihiatrie. Poti construi utopii - privind doar florile. Paradisul nu-i un apendice al botanicii?
Voluptatea ne scoate din lume, īn deosebire de placere, care, neadresīndu-se decīt simturilor, e lipsita de culoare religioasa. Nimic nu ne aduce aminte mai mult de cer ca fiorurile prin care am vrea sa-l uitam.
Doar prin moarte īnceteaza omul de a fi o buruiana a devenirii si cīstiga ceva din boala pura a florilor. - Si precum gīndurile izvorasc dintr-un amurg fraged al carnii, asa florile dintr-o anemie visatoare a materiei.
Ca sa crezi nestramutat īn om trebuie sa nu fii capabil de introspectie si sa nu cunosti istoria. Numai un psiholog si un istoric au dreptul sa dispretuiasca idealurile.
Intr-un gol vital, nimic nu se īntīmpla si nimic nu trece. Dorinta creeaza timpul. Si de aceea īn absenta launtrica, īn linistea pustie a poftelor, īn desertul setei si īn mutenia sīngelui ti se descopera deodata lipsa vasta a vremii si iluzia curgerii ei. Iar cīnd un ceas de catedrala veche marcheaza ora īn noapte, bataile lui ne dezvaluie si mai dureros fuga din lume a timpului. Atunci, imensitatea-i un suspin etern al clipei, īn care ni se-ngroapa cugetul si trupul.
In freamatele de singuratate, esti napadit de senzatia de a fi plamadit din alta substanta decīt lumea. Si oricīte īntīmpinari abstracte ai gasi izolarii tale, practic nu poti trece peste un dureros ireductibil. Oamenii par victime ale unei erori cu neputinta de īmpartasit, iar firea - un gol menit pasiunii tale de ratacire. Ce s-a marit īn tine, de nu mai īncapi īn fiinta? Vesnicia-i prea mica pentru un suflet nebun si vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce sa mai razbata īn el dintr-o lume amutita?
Un gīnd seaca mari, dar nu poate usca o lacrima: umbreste astrii, dar nu poate lumina alt gīnd; - o aureola de nemīngīiere.
Dintr-un minus de vitalitate rezulta luciditatea, ca orice lipsa de iluzie. A-ti da seama nu merge īn directia vietii; a fi īn clar cu ceva, mai putin. Esti cīta vreme nu stii ca esti. A fi īnseamna a te īnsela.
Cīnd existenta ti se pare suportabila, orice poet e un monstru. (Poezia are īntotdeauna un sens ultim sau nu e poezie.)
Esti om pīna īn clipa-n care oasele īncep sa-ti scīrtīie de tristete... Dupa aceea, ti se deschid toate drumurile.
Fara dorul de moarte, n-as fi avut niciodata revelatia inimii.
Cīnd īmi port mīna pe coaste ca pe o mandolina, senzatia mortii ia contur de nemurire.
Iar cīnd nimic īmi spune totul, simturile se aprind īntr-un suflet gol. Si atunci, nimicul femeii supravietuieste nimicului lumii.
Din ce gasesti mai putine argumente spre a trai, din aceea te legi mai mult de viata. Caci dragostea ce i-o aratam n-are valoare decīt prin tensiunea absurdului.
Moartea, avīnd de partea ei totul, a īncetat sa mai convinga. Sprijinul ratiunii i-a fost fatal.
Lipsa de argumente a salvat viata. Cum ai ramīne rece īn fata unei atari saracii?
E mai usor sa faci biografia unui nor decīt sa spui ceva despre om. Si cum ai spune ceva, cīnd despre el orice e valabil?
Cu bunavointa, Dumnezeu īncape īntr-o definitie; omul, nu. Acestuia totul i se aplica, totul īi merge, ca oricarui lucru ce este si nu este.
Lenea e un scepticism al carnii.
Nevoia de a dovedi o afirmatie, de-a vīna argumente īn dreapta si-n stīnga presupune o anemie a spiritului, o nesiguranta a inteligentei si a persoanei īn genere. Cīnd un gīnd te napadeste cu putere si violenta, el izvoraste din substanta existentei tale; a-l dovedi, a-l īmpresura īn argumente īnseamna a-l slabi si a te īndoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstreaza, fiindca gīndul lor este fiinta lor; ideea nu se deosebeste de existenta lor. Metoda si sistemul sīnt moartea cugetului. Pīna si Dumnezeu gīndeste īn fragmente; īn fragmente absolute.
De cīte ori īncerci a dovedi ceva, te asezi īn afara gīndirii, alaturi de ea, nu deasupra ei. Filozofii traiesc paralel ideilor; le urmaresc rabdatori si cuminti si, daca se īntīlnesc uneori cu ele, nu sīnt totusi niciodata īn ele.
Cum poti vorbi de suferinta, de nemurire, de cer si de pustiu, fara sa fii suferinta, nemurire, cer si pustiu?
Un gīnditor trebuie sa fie tot ce spune. Aceasta se īnvata de la poeti si de la voluptatile si durerile ce le īncerci traind.
Vidul launtric e ca o muzica fara sunete, un cīntec fara glas. Nesonora lui talazuire se interpune tainic īntre noi si lume si ne separa de viata īn mijlocul vietuirii si de moarte īn mijlocul muririi. Spre ce suferinda īnaltare se īndreapta duhul fiintarii? De ce ne doare orice apropiere si de ce se-nsufleteste respiratia pentru tot ce-i departat?
Unde-s brate crude de muiere sa-ti strīnga oasele, tremurīnd de gīnd, si tu sa-ti pleci urechea pe bataile inimii ei īmbatate, nutrindu-ti groaza scumpa si voluptuos neconsolata?!
Cīnd ochii mi se-nchid si marginile mele le-ntind spre marginile lumii, ce auz misterios īmi descifreaza īn zare un cor de copii nebuni?
...In incerta vesnicie a unei dupa-amieze de vara, vocea sparta a unui pusti te tulbura mai mult ca rugaciunea unui dement sau ca surīsul irevocabil al unui sinucigas.
Un gīnditor n-are drept sa se contrazica mai mult decīt viata.
N-are rost sa fii decīt poet, matematician sau general.
S-ar putea ca femeile sa nu existe decīt pentru a īmbogati inspiratia si s-ar putea, mai mult, ca lumea sa nu fie decīt un pretext al poeziei.
Nici cerul si nici pamīntul nu l-au cīntat poetii, ci un fel de nonlume existenta īn melancolii.
Poezia īntr-un parc e stat īn stat.
Lenevia-i o melancolie ce apartine exclusiv fiziologiei.
O cascada īn surdina alcatuieste imaginea a ceea ce numim de obicei suflet...
Fi-va Dumnezeu altceva decīt o īncercare de a-mi īndestula nevoia infinita de Muzica?
Cel ce iubeste mistica, muzica si poezia este neaparat o natura erotica, un voluptuos rafinat si care, negasind satisfactie deplina īn iubire, recurge la delicii ce depasesc viata. Daca ai atinge absolutul īn dragoste, la ce ai umbla īn goana dupa voluptati prelungi si delicate? Nu le-ai putea simti nevoia si, daca te-ar interesa abstract, ele nu ti-ar putea sugera o pasiune durabila si intensa.
In iubirea īmplinita - cu toate vulgaritatile inerente - traim aspiratia spre alte lumi ca o distractie, ca un pretext. Si atunci cum ar deveni muzica, mistica sau poezia substanta a vietii?
Saltul din lume presupune un exces de individualizare. Tot asa, orice voluptate care īnlocuieste iubirea directa, legala si obligatorie a genului uman.
Nu se poate concepe forta fara boala. Nu īn zadar oamenii cei mai primejdiosi sīnt acei a caror sanatate e atinsa.
Istoria e mīnata de oameni care-si pipaie necontenit pulsul.
Elementele care definesc boala: excesul constiintei; paroxism de individuatie; transparenta organica; luciditate cruda, energie proportionala pierderii; respiratie īn paradox; religiozitate vegetativa, reflexa; orgoliu visceral; vanitate ranita a carnii; intoleranta; delicatete de īnger si bestialitate de calau.
Un Dumnezeu care cerseste la poarta Raiului pare a fi orice bolnav. De altfel, nu e ca si cum s-ar fi infiltrat īn fiecare din celulele lui un paradox? Boala este o stare de inspiratie a tesuturilor, o manie de grandoare a carnii, un patos imperialist al sīngelui.
Cīnd o parte din trup se-mbolnaveste sau cīnd te-mbolnavesti īntreg, ai impresia c-a pornit natura sa gīndeasca. Un maximum de pozitivitate al negativului, o limita īnspre spirit a maruntaielor, un efort dialectic al materiei, o straduinta abstracta a imediatului.
Fara boala - si acum am fi īn rai. Patologia se ocupa de starile geniale ale naturii.
Sanatatea este o absenta de intensitate. Teama de boli nu consista decīt īn tulburarea ce-o simtim īn fata unei plenitudini pentru care n-am fost pregatiti si care ne īnspaimīnta, fiindca nu sīntem obisnuiti decīt cu prezenta neutra a echilibrului, pe cīnd boala este o forta marita de vecinatatea nimicului.
Tot ce nu-i muzical e aparenta, eroare sau pacat.
O! daca aburii muririi s-ar īnalta melodic spre cer si-ar īmbraca īn imn sonor o stea īncremenita!
De n-ar fi melancolia, s-ar īntīlni vreodata muzica cu moartea?
In clipa-n care vom fi reusit sa dizolvam toata viata īntr-o mare sonora, nu vom mai avea nici o obligatie fata de Infinit.
Sīnt invazii muzicale de o fascinatie absoluta, dupa care sinucigasii īti par diletanti, marea ridicola, moartea o anecdota, nefericirea un pretext si dragostea o fericire. Nimic nu mai poti face si nimic nu mai poti gīndi. Si atunci ai vrea sa te īmbalsamezi īntr-un suspin.
Wagner pare a fi stors toata esenta sonora a umbrei.
Cine iubeste cu adevarat muzica nu cauta īn ea un adapost, ci un nobil dezastru. Universul nu se īnalta spre destramarea ei?
Intocmai ca gīndurile, muzica se instaleaza īn golurile vitale. Un sīnge proaspat si o carne rumena rezista ademenirilor vibrante, n-au spatiu pentru ele; boala īnsa le face loc. Pe masura ce roade din viata, absolutul īnainteaza. Nu e revelator ca-n infinitul muzicii si-n infinitul mortii se topeste totul īn noi, ca materia īsi pierde marginile, ca ne sfarīmam granitele pentru a oferi īntinderi napadirii sonore si mortale?
Fiecare purtam, īn grade diferite, o nostalgie a haosului - si care se exprima īn dragostea de muzica. Nu-i aceasta universul īn starea pura a virtualitatii? Muzica este tot - minus lumea.
Boala - acces involuntar al absolutului.
Luciditatea e un reflex al pacatului zilnic de a fi, iar cunoasterea, o forma vulgara a nostalgiei.
Oare cum se rasfrīnge viata īntr-un suflet neīntinat de cunoastere? Raspunsul ar fi usor de am sti īn ce fel vremelnicia poate fi traita ca vesnicie, īn ce fel sīnt alcatuiti īngerii sau pīna unde se īntinde peisajul launtric al prostiei.
In Dumnezeu esti mai singur decīt īntr-o mansarda pariziana.
Daca ai putea gīndi atunci cīnd ti se aprind gīndurile! Dar ce idee ar mai lua contur cīnd din creier se īmprastie fum si din inima scīntei?
Doresti dorul de moarte si nu moartea, fiindca n-ai ajuns la capatul scīrbei de a vietui si esti īnca mīndru īn prada erorii fiintarii.
Dar cine a descoperit dorul de a muri nu mai poate fi alipit nici vietii si nici mortii. Amīndoua sīnt īngrozitoare. Voluptate nu exista decīt īn acel dor..., īn acea granita de fioruri ce alcatuieste echivocul dulce si amar al muririi.
De cīte ori ridic ochii spre cer, nu pot īnabusi sentimentul unei infinite pierderi. De s-ar porni o cruciada īmpotriva albastrului! Ce vijelios m-as īngropa īn culoarea marelui regret!
Au luat foc toamnele īn mine si inima mi s-a īntors pe dos.
Cīntecul prelung si vaporos al mortii ma īnvaluie ca o spuma a vesniciei. Si-n līncezeala ademenitoare a sfīrsitului, sīnt o epava īncoronata pe marile de muzica ale lui Dumnezeu sau un īnger fluturīnd prin inima Lui.
Fiindca iubesc prea mult viata, evreii n-au poeti.
Gustul violet al nefericirii...
Inserarile au ceva din frumusetea unei halucinatii.
Vremile noi au pierdut īn asa masura simtul marilor sfīrsituri, īncīt Isus ar muri astazi pe o canapea. Stiinta, eliminīnd ratacirea, a micsorat eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei.
Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologica a nostalgiei. Ea ne face inteligibil sensul unui suflet al lumii.
De ce, cīnd ne adīncim īn taina ei, sīntem prinsi de un freamat patetic si de o tulburare vecina religiei? Sa nu fie cumva Devenirea o fuga din Dumnezeu? Si sa nu fie mersul ei sfīsietor o īntoarcere īn El? Se prea poate, din moment ce Timpul suspina, prin toate laturile lui, dupa Absolut. Nostalgia exprima mai direct si mai dramatic imposibilitatea omului de a-si fixa o soarta. Devenire hipertrofiata, el īsi gusta, īn instabilitatea ei, lipsa lui de conditie. Si nu este ca si cum el s-ar grabi cu tot timpul?
Daca tot ce este nu m-ar face sa sufar, oare cum as suferi sa fiu? Si fara excesul balsamic al durerii, cine-ar suporta osīnda la viata? Dar īncarcat si prigonit de ea, te rasfeti īntr-un avīnt funebru spre nemurire, spre vesnicia muririi - numita si viata...
Dorul de a muri exprima uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru: vrem, adica, sa ne facem stapīni pe surprizele fatale ale viitorului, sa nu cadem victime ale dezastrului esential.
Sīntem superiori mortii doar īn dorinta de-a muri, caci ne murim moartea traind. Cīnd aceasta īsi rasfata īn tine lipsa ei de margini, clipa finala nu-i mai mult de un accent melodios. Este o lipsa de mīndrie creaturala īn a nu-ti oferi inima istovirii voluptuoase a mortii. Doar stingīndu-te neīncetat o stingi īn tine, īi reduci din infinit. Cel ce n-a cunoscut intimitatea mortii īnainte de-a muri, minor sfīrsitului, se rostogoleste umilit īn necunoscut. El sare īn vid; pe cīnd, prins īn ondulatia muririi, luneci īn moarte ca spre tine īnsuti.
Cīnd stii ce-i gustul mortii, nu mai poti crede c-ai trait vreodata fara sa-l cunosti... sau c-ai trecut cīndva cu ochii īnchisi prin dulceata peisajelor de agonie. Ce īnviorare ciudata īti descopera verdeturile stingerii si īnflorirea suspinelor fara de capat! Pururi tīnar īn amurguri, īntremat īn sfīrsituri, cautīnd īntinderile mortii fiindca viata nu-i destul de-ncapatoare si īncetinindu-ti rasuflarea ca zgomotul vietuirii sa nu acopere depanarile visului final!
Sīnt dupa-amieze de toamna de o atīt de melancolica nemarmurire, īncīt ti se opreste respiratia pe ruina timpului si nici un fior nu mai poate īnsufleti zīmbetul īmpietrit pe absenta eternitatii. Si atunci, īnteleg o lume post-apocaliptica...
In Dumnezeu nu trebuie vazut mai mult de o terapeutica īn contra omului.
De chinurile iubirii te poti scapa dizolvīndu-le īn muzica. In felul acesta, īsi pierd īntr-o imensitate vaga taria lor fierbinte.
Cīnd pasiunea-i prea intensa, sinuozitatile wagneriene o destrama īn infinit si-n locul chinului precis te legeni vaporos īntr-o disolutie orizontala, te-ntinzi tomnatic pe desertul unei melodii...
Wagner - muzica a nesfīrsitei neīmpliniri - se acorda suspinului arhitectural si cenusiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete si dorinti..., iar strazile se īntīlnesc spre a-si īmpartasi taine ce nu sīnt totusi straine unui ochi īntristat. Si cīnd azurul īmpīnzit al Parisului pare a-si fi condensat aburii īn sonoritati, talazuirea de motive wagneriene se-ntīlneste undeva cu cerul.
Sufletul unei catedrale geme īn surmenajul vertical al pietrei.
As vrea sa fiu mīngīiat de mīini prin care poti strecura Timpul...
...sau sa fiu plīns de ochi smulsi dintr-un Paradis īn flacari.
Tot mai mult ma conving ca oamenii nu-s decīt obiecte: bune sau rele. Atīt.
Si eu sīnt oare mai mult de un obiect trist? Cīta vreme suferi, nu de a trai printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din nelinistea ta o culme? O materie careia īi e rusine de ea īnsasi ramīne tot materie... Si cu toate acestea...
Intr-o lume de maracini, parca sīnt o salcie ce-si plīnge crengile spre ce
Cīnd mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?
Si verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cīnd sīngele a orbit?
Ce negura spinteca maruntaiele si ce ziduri se darīma īn tesuturi?
Si oasele spre cine urla īn vazduh, si vazduhul de ce-mi apasa mīhnirea grabita īnspre nimic?
Si ce chemare spre īnec īmi īmpinge gīndurile spre ape moarte?
Dumnezeule! pe ce frīnghie sa urc spre tine, ca de nepasarea ta sa-mi sfarīm trup si suflet?
Oamenii nu traiesc īn ei, ci īn altceva. De aceea au preocupari. Si le au fiindca n-ar avea ce face cu absenta lor de fiecare clipa. Numai poetul este cu el si īn el. Si lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inima?
Cine n-are sentimentul sau īnchipuirea ca realitatea īntreaga respira prin el nu banuieste nimic din existenta poetica.
A-ti trai eul ca univers e secretul poetilor - si mai cu seama al sufletelor poetice. Acestea - dintr-o pudoare ciudata - īmblīnzesc prin surdina simtirea, pentru ca o īncīntare fara margini si fara expresie sa se prelungeasca neīncetat īntr-un fel de nemurire visatoare, neīngropata-n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia launtrica si vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sīnt poet prin toate versurile ce nu le-am scris...
Obsedat de el īnsusi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu-i trist, ci lumea toata-i trista-n el. Capriciul lui ia contur de emanatie cosmica. Nu-i poetul punctul celei mai slabe rezistente prin care lumea devine transparenta ei īnsesi? Si nu-i natura bolnava-n el? Un univers atins - si-au aparut poetii...
Cum sa nu suferi de a fi om, privind muritorii gīfīindu-si destinul?
Cīnd vom vietui cu sentimentul ca īn curīnd omul nu va mai fi om, atunci va īncepe istoria, adevarata istorie. Pīna acum am trait cu idealuri, de aici īncolo vom trai absolut, adica fiecare se va īnalta īn propria lui singuratate. Si nu vor mai fi indivizi, ci lumi.
Adam a cazut īn om; noi va trebui sa cadem īn noi īnsine, īn limita noastra, la orizontul nostru. Cīnd fiecare va respira la marginea lui, istoria s-a īncheiat. Si asta-i adevarata istorie. Suspendarea devenirii īn absolutul constiintei. In sufletul omului nu va mai avea loc nici o credinta. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atīta vreme cīt ne mai agatam de deznadejdi si de iluzii, sīntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n-am reusit sa stam drepti īn fata lumii si a nimicului. Sīntem oameni, infinit oameni: caci nu simtim īnca nevoia de suferinta?
A fi muritor īnseamna a nu putea respira fara setea de durere. Ea-i oxigenul individului si voluptatea ce se interpune īntre om si absolut. Devenirea - implicatia ei...
De nu mi-ar placea sa īngrijesc blīnd erorile si de n-as atipi constiinta prin dulci īnselaciuni, unde-ar duce o veghe nemiloasa īntr-o lume nemilos īngusta?
Nici o nebunie nu m-ar consola de putinul lumii, īn clipele īn care inima e o fīntīna saritoare īntr-un desert.
Experienta om a ratat. El a devenit o īnfundatura, pe cīnd un ne-om e mai mult: o posibilitate.
Priveste un semen adīnc īn ochi: ce te face sa crezi ca nu mai poti astepta nimic? Orice om e prea putin...
Ce este teama de moarte, de īntuneric, de nefiinta, fata de teama de tine īnsuti? Si exista oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urītul nesfīrsit al vietuirii si plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite īn sine si uruiala timpului īn simtiri gingase - de unde pleaca ele, daca nu din fiorul care ne īnstraineaza de noi īnsine īn mijlocul nostru? Ca si cum oriunde ai merge n-ai da de ceva mai rau ca tine, ca tu esti raul care se bolteste deasupra lumii, ca nu poti fi cu tine fara sa fii īmpotriva ta! Pesterile ascunse sīnt mai putin īnfioratoare decīt golul pe care ti-l deschizi de cīte ori īti ochesti subteran fiinta. Ce nimic se casca īn sīmburele tau, de teama te apara de neīndurarea ta? Mai poti tu ramīne cu tine? De ce arborii mai zaresc spre cer si nu-si īntorc frunzele ca sa-ti ascunda īntristarea si sa-ti īngroape teama?
Va descifra cineva cīndva drama de a fi nevoit sa traduci dialectic lacrimile, īn loc sa le lasi sa curga-n vers?
Si sti-va cineva vreodata cīte piedici trebuie dorintelor ca sa izvorasca gīndul, cīte īnfrīngeri costa īnmugurirea cugetului? Si ce toamna a tineretii este spiritul!
Doamne! dezleaga-ma de mine, ca de miresmele si de miasmele lumii m-am dezlegat de mult. Spre o cainta plina de cīntec īnalta-mi cugetul si nu ma mai lasa vecin mie, ci īntinde-ti deserturile tale īntre inima si gīndul meu. Au nu vezi tu vrajmasul duh al soartei mele, ursita blestemelor si plīnsului?
Ce rugi gasi-voi pentru tine, Mosneag neputincios, si din ce istoviri ridica-voi un urlet spre nepasarea ta? Dar cine-mi spune ca sīnt si eu batrīn, mai batrīn ca tine, ca inima mi-e mai carunta decīt barba ta?
De-as da drum slobod glasurilor mele, pe ce meleaguri ne-ar mai īntīlni gīndul? Tu nu vezi, Doamne, ca unul din altul ne vom savīrsi, meniti rostogolirii; caci nici tu si nici eu n-am nascocit un reazem īn afara de noi?
Voit-am sa ma bizui pe tine - si-am cazut; voit-ai sa te bizui pe mine si n-ai mai avut ce cadea!
Poezia, fata de filozofie, reprezinta un plus de intensitate, de suferinta si de singuratate. Exista totusi un moment de prestigiu pentru filozof: cīnd se simte singur cu īntreaga cunoastere. Atunci razbat suspinele īn Logica. Doar o maretie funebra mai poate face ideile vii.
Dumnezeu este modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viata.
Cinicii nu sīnt nici supra- si nici sub-oameni, ci post-oameni. Ajungi sa-i īntelegi si chiar sa-i iubesti, cīnd īti scapa din chinul absentei tale o marturisire adresata tie sau nimanui: am fost om si acuma nu mai sīnt.
Cīnd īn tine nu mai e nimeni, nici chiar Diogene, si esti vacant pīna si de vid si urechile nu-ti mai tiuie de neant...
Romantismul german - sau vremea īn care nemtii cunosteau genialitatea sinuciderii...
Cīnd te apropii de Dumnezeu prin rautate si de viata prin umbre, la ce poti ajunge daca nu la o mistica negativa si la o filozofie nocturna?
Crezi fara sa crezi si traiesti fara sa traiesti... Paradoxul īl rezolvi īntr-o duiosie īnsīngerata, īntarit de amurguri si cernit de aurore.
Vrajit de surmenajul cunoasterii, doar īntr-un tīrziu ajungi sa resimti imensa oboseala ce urmeaza insomniei spiritului. Si atunci īncepi sa te trezesti din cunoastere si sa oftezi dupa farmecele orbirii.
Cum gīndul rasare īn paguba carnii, cum orice gīnd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne īndeamna spre antipodul lui. Asa apare dorinta tainica a uitarii si vrajmasia cugetului īmpotriva cunoasterii.
Omul este atīt de alipit de vidul existentei, ca pentru el si-ar da oricīnd viata, si atīt de īmbibat de infinitul plictiselii, īncīt martirajul vietuirii īl sufera ca pe un deliciu.
Cu cīt esti mai lamurit de putinul totului, cu atīt te atasezi mai mult de el. Si moartea-ti pare prea putin ca sa-l salvezi. Numai astfel se explica de ce religiile sīnt īn contra sinuciderii. Caci toate īncearca sa dea un sens vietii īn clipa īn care ea-l are mai putin. Ele sīnt īn esenta atīt: un nihilism īmpotiva sinuciderii. Orice mīntuire izvoraste din refuzul ultimelor consecinte.
Fara patimile tulburi ale muzicii, ce-am face oare cu simtirea caligrafica a filozofilor?
Si ce-am face cu timpul alb, golit si dezbinat de viata, cu timpul alb al plictiselii?
Nu iubesti muzica decīt pe litoralul vietii. Cu Wagner asisti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visīnd alte ceruri.
Orice deznadejde este un ultimatum lui Dumnezeu.
Neurastenia-i la om ceea ce-i divinitatea la Dumnezeu.
Gīndurile o sterg din lume, iar simturile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de ma-mbat de lipsa mea, de lipsa mea si-a lumii? Doamne! mic esti pentru dezastrul fiilor tai! In tine nu-i loc sa ne adapostim groaza, caci tu n-ai loc de groaza ta! Si ma voi ascunde iarasi īn inima, prafuita de amintirea mea!
Nu-i etern decīt ceea ce n-are nici o legatura cu adevarul.
Femei - a caror vitalitate nu le permite mai mult de un surīs... Jacqueline Pascal sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine ca nu e īn putinta vietii sa ne desprinda de melancolie!
Je mendormirai dun sommeil de mort sur ma destinée. (Lucile)
Lumea e salvata de cele cīteva femei care au renuntat la ea.
Anemia este īnfrīngerea prin sīnge a timpului.
De-as trece lacrimile prin sita, de-as pune la teasc plīnsurile, ca din drojdia lor sa-mi otravesc credintele, sub un cer fugar!
Nimic nu exprima mai chinuitor deceptiile unui suflet religios ca dorul de otravuri. Ce flori veninoase, ce adormitoare crude sa ne vindece de molima īnfioratoarei lumini? Si ce vifor de cainta sa ne descarce sufletul la margini de fire?
Timpul e un anotimp al vesniciei; o primavara funebra a eternitatii.
Desprinderea fiintelor din haosul initial a creat fenomenul individuatiei, adevarata straduinta a vietii spre luciditate. Ca un strigat dupa constiinta s-au īnfiripat alcatuirile individuale si fiintele triumfau īn efortul lor de a se detasa din confuzia totului. Cīta vreme omul a ramas fiinta si numai atīt, individuatia nu depasise cadrele vietii, caci el se sprijinea īn tot si era tot. Dar avīntul spre sine īnsusi, scotīndu-l din centrul firii, i-a creat iluzia unui infinit posibil īn granitele individuale. Si astfel omul a īnceput sa-si piarda limita, si individuatia a devenit osīnda. Aici rezida maretia lui dureroasa. Caci fara cursul aventuros al individuatiei, el n-ar fi nimic.
Intocmai ca ochii evreilor, viata are ceva mort si agresiv īn acelasi timp.
Cīnd n-ai masura īn nimic, te masori cu Dumnezeu. Orice exces ni-l apropie. Caci El nu-i decīt incapacitatea noastra de a ne opri undeva. Tot ce n-are margine - iubirea, furia, nebunia, ura - e de esenta religioasa.
Melancolia-i nebunie īn sensul īn care parfumul e stare anormala.
Nevoia de a te savīrsi īn Dumnezeu nu-i altceva decīt dorinta de a-ti muri moartea pīna la capat, de a nu te sfīrsi supravietuit de viata ce n-ai trait-o. Frica de a nu fi murit de tot face moartea atīt de īngrozitoare. Līncezim dupa vesnicia īn Dumnezeu, din teama de a nu fi vii cīnd sīntem exterior stīrvuri. Dac-am asteptat pentru a ne naste o eternitate, trebuie s-asteptam alta pentru a muri.
Cum sub ochiul melancolic si pietrele par a visa, zadarnic am cauta fara el noblete īn fire.
Melancolia exprima toate posibilitatile de cer ale pamīntului. Nu-i ea apropierea cea mai īndepartata de Absolut si nu-i ea o realizare a divinului prin fuga de Dumnezeu? In afara ei, ce-am putea opune Paradisului, cīnd de lume nu ne mai leaga decīt faptul de a trai īn ea si golul pozitiv al inimii.
Avantajul neantului fata de eternitate este ca nu poate fi patat de timp. De aceea se asemuieste el zīmbetului melancolic.
Specificul soartei umane se epuizeaza īn prestigiul metafizic al chinului.
Omul trebuie sa sufere pīna la scīrba de suferinta si de el īnsusi.
Sa nu fie Dumnezeu starea de eu a neantului?
In noptile de veghe si-n orice noapte, nu mai respiram īn timp, ci īn amintirea lui, precum īn mijlocul luminii care ne raneste nu mai traim īn noi, ci īn amintirea noastra.
Melancolia e singurul sentiment care da drept omului la majuscula. Din atipirea simturilor si privegherea cugetului īsi cristalizeaza ea aroma visatoare, fara de care n-am mai privi spre noi fara remuscarea de-a nu fi murit īn Dumnezeu.
Otrava deliciilor amare ale fiintarii ia glas īn iadul muzical al sīngelui, din aburii caruia se īnalta miresmele ei funebre.
Plictiseala care ne asteapta īn viitor ne īngrozeste mai mult decīt orice groaza a clipei de fata. Prezentul īn sine ne dezvaluie viata placut insuportabila.
Nebunia este introducerea sperantei īn logica.
Maretia voluptatii purcede din pierderea mintii. De n-am simti ca īnnebunim, sexualitatea ar fi o murdarie si un pacat.
Nevoia de otravuri sa nu fie un gust negativ al eternitatii? Altcum, de ce ne zvīrcolim īn bratele unui diavol divin, cīnd setea de-a ne otravi ne otraveste gīndul?
Dorul de veninuri este o criza a imanentei: un maximum de transcendenta cu mijloacele lumii. - Dar toate laolalta sīnt prea slabe ca sa ne īnvenineze de o alta lume pīna la a ne uita veninul. Cīnd va crapa odata fierea spiritului?
...Si ce recunoscatori trebuie sa fim cerului ca este o otrava ce nu se mai gata, si ce adoratie trebuie sa avem pentru veninul inepuizabil al lui Dumnezeu! Ce-am face de nu i-am sorbi drojdia īn orice veghe? Si unde am fi, de nu ne-am tīrī pe fundurile lui?
Absenta din lume a femeilor dezamagite le īmprumuta nemarmurirea unei lumini solidificate.
Omul depinde de Dumnezeu īn felul īn care acesta depinde de Divinitate.
Totul se balaceste īn neant. Iar neantul īn el īnsusi.
Ostenit de a scoborī clipa de clipa din Dumnezeu... Si lipsa aceasta de popas, numita a trai...
Nu te istovesti īn munca, necaz si cazna, ci īn cainta umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu īn spate. Nimic nu e mai propriu fapturii ca oboseala.
Cum mi se despica duhul si mi se clatina cugetul! Cine sa-mi stinga negura senzuala din sīnge si vuietul aiurit din oase?!
Toti serpii trag de moarte īn īnserarile sīngelui si-n vagaunile mintii. Si nici un demon care sa le opreasca agonia sau sa le-ndulceasca zvīrcolirile īntr-un trup īnchinat nimicirii!
Parc-as fi o buruiana zvīrlita la margini de lume, sub care se vaita sopīrle demente!
In patima vidului, doar zīmbetul cenusiu al cetii mai īnsufleteste descompunerea mareata si funebra a gīndului.
Unde sīnteti voi, ceturi crude si amagitoare, de nu va rasturnati īnca pe o minte īmpaienjenita? In voi as vrea sa-mi sfīsii amarul si sa-mi ascund o spaima mai vasta ca amurgul plutirii voastre!
Ce Nord mi se lasa-n sīnge!
A fi? O lipsa de pudoare.
Aerul īmi pare o mīnastire īn care Nebunia e staret.
Tot ce nu-i fericire este un minus de iubire.
Omul nu poate crea nimic fara o pornire tainica de a se distruge. A trai, a te afla īnlauntrul existentei īnseamna a nu putea adauga nimic vietii. Cīnd īnsa esti īn afara de ea, apucat pe o cale primejdiaosa, urmarit de scandalul neīntrerupt al fatalitatii, ros de mīndria disperata a implacabilei ursiri, deschis primavaratic prabusirii, cu ochii tintuiti īn crima si īn nebunie sau īnvinetiti de povara maretiei - atunci īncarci viata de tot ce-n tine n-a fost ea.
Din chin se naste tot ce nu-i evidenta.
N-ai soarta decīt īn furia irezistibila de-a-ti macina rezervele fiintei, atras voluptuos de chemarea propriei ruini. Destin īnseamna a lupta deasupra sau alaturi de viata, a-i face concurenta īn pasiune, razvratire si suferinta.
De nu simti ca-n tine si-a ratacit drama un Dumnezeu necunoscut, ca forte oarbe, crescute-n vraja īndurerarii, se-nlantuie pe flacari tremuratoare, rasarite din atītea focuri nevazute - ce nume-ti poti tu da ca sa nu fii toti?
Ceea ce nu-i durere n-are nume. Fericirea este, dar nu exista. Pe cīnd īn durere, fiinta atinge un paroxism existential - īn afara firii. Intensitatea suferintei este un neant mai efectiv decīt existenta.
Doamne, de-as putea sfarīma astrii, ca sclipirea lor sa nu ma mai īmpiedice sa mor īn tine! Si oasele mele afla-vor odihna īn lumina ta? Arata-ti īntunecimile, scoboara-ti noptile ca-n ele sa-mi asez tarīna spaimelor si carnea defuncta de nadejdi! Sicriu far-de-nceput, asaza-ma sub negrul cerului tau si stelele fi-vor cuie pe acoperisul meu si-al tau!
Una este sa descoperi pe Dumnezeu prin neant, si alta sa descoperi neantul prin Dumnezeu.
Nimic nu se explica, nimic nu se dovedeste, totul se vede.
Ce-i un artist? Un om care stie tot - fara sa-si dea seama. Un filozof? Un om care-si da seama, dar nu stie nimic.
In arta se poate orice; īn filozofie... Dar ea nu-i decīt deficienta instinctului creator īn folosul reflexiei.
Nonfilozofie: ideile se sufoca de sentiment.
Bolile sīnt indiscretii de eternitate ale carnii.
De cīte ori ma ispiteste ameteala, īmi pare ca īngerii si-au rupt aripile din tarii ca sa-mi faca vīnt din lume.
Ce rana mi s-a deschis, ca o primavara neagra, si-mi īnverzeste simturile cu muguri funebri? Ce īnger, cu ce arme, mi-a īnsīngerat seva? Sau Dumnezeu mi-a īntors blestemele?
Orice ocara la adresa Lui se īntoarce īmpotriva celui ce a spus-o. Caci distrugīndu-L, ti-ai taiat creanga de sub picioare. Ai zdruncinat tariile; ti-ai zdruncinat taria.
Ura īmpotriva lui Dumnezeu pleaca din scīrba de tine īnsuti. Īl ucizi pentru a-ti masca prabusirea.
Rostul omului este sa preia suferinta lui Dumnezeu. Cel putin de la crestinism īncoace.
Religios e acel ce se poate lipsi de credinta, dar nu de Dumnezeu.
Pentru ce mīinile nu se īntind spre rugaciune, mīinile de muritori, ca sa-mi sprijin pe ele mīhnirea draceasca si spaima asasina? Si pietrele, de ce nu-mi suspina groaza si oboseala spre un cer īnlemnit de propria lui lipsa? Iar tu, Natura, ce plīnsuri mai astepti de nu te razvratesti cu rugi si cu blesteme? Si voi, obiecte fara suflet, de ce nu urlati soarta vrajmasa a sufletului? Sau vreti sa moara rostogolindu-se pe voi, pe voi care nu cunoasteti frica de a deveni obiect? Si nici o stīnca nu zboara spre bolti ca sa-ti cerseasca īndurarea!
Pe vremuri, lucrurile se rugau pentru muritori si marile deveneau furioase pentr-un suflet. Azi, toate mor si stelele nu mai cad īn mari si marile nu se mai reped spre stele. Doar sufletul īti mai īnalta agonia spre īntinderi īnvinse si spre leacurile mortii.
In ultima etapa a spaimei, īti vine sa-ti ceri scuze de la trecatori, de la arbori, de la case, de la ape si de la tot ce a murit si n-a murit.
Cea din urma despartire, cel din urma sarut dat acestui univers, mai mort decīt un mort iubit.
Ma va scuza cineva c-am fost? De-as avea genunchi ca Alpii, sa-mi cer iertare oamenilor si departarilor!
Cine n-a avut sentimentul ca pentru el toata lumea ar trebui sa se omoare si ca el ar trebui sa se omoare pentru toata lumea - acela n-a trait niciodata.
Eroismul consista īn a voi sa mori, dar si īn a voi sa traiesti atunci cīnd fiecare zi te apasa mai rau ca o eternitate. Cine n-a suferit de insuportabilul vietii n-a trait niciodata.
Cu ultimele picaturi de sīnge, melancolia va descrie un semn de īntrebare pe o inima palida. Caci la ce-ar mai īngropa o inima subterana?
Cīnd porti pe umeri toate Judecatile din Urma...
Luciditatea este un vaccin contra vietii.
Trebuie sa fi īncercat multa vreme dorinta de a muri, ca sa cunosti dezgustul de moarte. Satul de patima sfīrsitului, ajungi la antipodul fricii de a te stinge. Desi moartea, ca si Dumnezeu, dispune de prestigiul infinitului, ea nu reuseste, precum nici El, sa īmpiedice chinul satietatii sau sa īndulceasca povara excesului si exasperarea intimitatii prelungi. De n-am fi plicitisiti de infinit, ar mai exista oare viata? Ce vitalitate secreta ne separa de absolut?
Doar sīngele meu mai pateaza paloarea lui Dumnezeu... (Īmi vei ierta Tu stropii īntristarii si ai nebuniei?)
Sīnt dureri de care nu m-ar putea consola decīt disparitia cerului.
In nopti infinite, timpul se urca īn oase si nefericirea muzeaza īn vine. Si nici un somn nu opreste igrasia temporala si nici o aurora nu-mblīnzeste fermentarea chinului.
Sufletul īsi extrage vitalitatea din patimi ce clocotesc dureros, iar inima e un sīnge napastuit. Gustul mortii sa nu fie o sete de cruzime si pe care, din decenta, ne-o satisfacem asupra noastra? Nu vrem sa murim pentru a nu omorī?
Profunzimea e o cruzime secreta.
Te īntrebi de ce un betiv īntelege mai mult? Fiindca betia-i suferinta.
De ce un nebun vede mai mult? Fiindca nebunia-i suferinta.
De ce un singuratic simte mai mult? Fiindca singuratatea-i suferinta.
Si de ce suferinta stie totul? Fiindca-i Spirit.
Defectele, viciile, pacatele nu ne descopera laturi ascunse ale firii prin fulgerarile de placere, ci prin sfīsierea carnii si a duhului, prin revelatiile negatiilor. Caci tot ce-i negativ e ispasire si ca atare cunoastere. O fiinta care ar sti totul ar fi un fluviu de sīnge. Dumnezeu, dispunīnd de prea multa durere, nu mai apartine timpului. El e o hemoragie pe dimensiunea eternitatii. Insīngerarea lui īncepe din īntīia clipa fugara din Neant.
Cel ce ridica viata cuiva este mīnat de o furie patologica a cunoasterii, chiar daca motive meschine īi ascund mobilul secret. Criminalului i se dezvaluie taine ce noua ne ramīn straine. De aceea le plateste el asa de scump. Unul din motivele pentru care societatea executa pe asasin este acela de a nu-i acorda satisfactiile unui infinit al remuscarii. A-l lasa īn viata este a-i acorda libertatea de a ne īntrece. Adīncimile raului confera o superioritate iritanta. Se prea poate ca oamenii sa fi adorat pe Dumnezeu din gelozie pe Diavol.
In strafulgerarea cosmica a co |
|
|
|
|
|
Date
despre autor |
|
|
Data nasterii:
|
|
|
Locul nasterii:
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|