|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
amurgul gandurilor (continuare) |
|
|
de
emil cioran |
|
|
|
In durerile mari, īn durerile monstruoase, a muri nu īnseamna nimic, este atīt de natural, ca nu te poti scoborī la nivelul unei atari banalitati. Problema cea mare este atunci a trai; a cauta secretul acestei chinuitoare imposibilitati, a dezlega taina respiratiei si a sperantelor. Asa se explica de ce reformatorii - framīntati pīna la obsesie de a da alte tipare vietii - au fost fiinte ce au suferit peste marginile chinului! Moartea le parea o evidenta strivitor de comuna. Si nu apare ea din centrul bolii ca o fatalitate atīt de apropiata, īncīt e aproape comic s-o mai transformi īn problema? E destul sa suferi, sa suferi īndelung, ca sa-ti dai seama ca īn lumea asta totul e evidenta - afara de viata. Rapit din mrejele ei, faci tot posibilul s-o asezi īn alte ordine, sa-i dai alt curs sau, īn sfīrsit, s-o nascocesti. Reformatorii au ales caile prime; ultima e solutia extrema a unei extreme singuratati.
Frica de moarte este un fruct bolnavicios al zorilor suferintei. Pe masura ce durerile devin grave si mature, īndepartīndu-ne de viata - aceasta se fixeaza fatal īn centrul perspectivei, īncīt nimic nu ne desparte mai mult de moarte ca vecinatatea ei. Iata de ce, pentru omul separat de imediat prin infinit, sperante nu mai pot renaste decīt la marginea prapastiei.
De si-ar aseza Dumnezeu fruntea pe umarul meu ce bine ne-ar sta noua asa, singuri si nemīngīiati...
O autobiografie trebuie sa se adreseze lui Dumnezeu, si nu oamenilor. Natura īnsasi īti da un certificat de deces cīnd te povestesti muritorilor.
Nefericirea de a nu fi destul de nefericit...
Sa nu mai poti trai decīt deasupra sau sub spirit, īn extaz sau imbecilitate! Si cum primavara extazului moare īn trasnetul unei clipe - apusul obscur al imbecilitatii nu se mai termina niciodata. Fioruri prelungi de nebun beat, tandari si gunoaie risipite īn sīnge oprindu-i mersul, lighioane scīrboase spurcīnd gīndurile si draci carīnd idei printr-un creier pustiit... Ce vrajmas a biruit spiritul? Si ce substanta de-ntuneric hraneste atīta noapte?
Groaza ce se-ntinde la poalele imbecilitatii īnalta aburi de adormire muta si viata tace resemnata, īn ceremonialul funebru de-ngropare a spiritului. Un vis de monotonie neagra caruia locasurile de veci sīnt prea īnguste imensitatii lui crepusculare.
Idiotenia este o groaza ce nu poate gīndi asupra ei īnsasi, un neant material. - Cīnd separatia de tine īnsuti prin reflexie īsi pierde din tarie si n-ai distanta de propria ta groaza, o introspectie atenta te obliga la o privire frateasca spre idioti. Ce mare boala este groaza!
Cu fiecare zi sīntem mai singuri. Ce grea si ce usoara trebuie sa fie ultima!
Dupa ce-ai adunat cu truda si cu harnicie atīta izolare, sentimente de proprietar te-mpiedica sa mori cu cugetul īmpacat. Atīt avut fara mostenitori! Spulberare este cuvīntul pentru rosturile din urma ale inimii...
Azvīrlit īn preajma propriului gol, spectator al unei poezii despuiate, incapabil de a te dezmetici dintr-o mīhnire rece - vidul launtric īti descopera nedeterminarea infinita ca forma a ispasirii.
In plina lumina sa te gīndesti la noapte, sa-ti fuga cugetul spre ea īn mijlocul amiezei... Soarele nu numai ca nu īnvinge īntunericul, dar mareste pīna la suferinta aspiratia nocturna a sufletului. De ne-ar servi azurul de pat si soarele de perna, sfīrseala voluptuoasa ar chema noaptea spre a-si īndestula nevoia de oboseala vasta. Tot ce īn noi este dimensiune nocturna plamadeste un revers sumbru al infinitului. Si astfel, sfīrseala din zile si din nopti ne duce spre o nesfīrsire negativa.
Singuratatea este o opera de convertire la tine īnsuti. Se īntīmpla īnsa ca, adresīndu-te numai tie, ceea ce ai mai bun devine independent de identitatea ta fireasca. Si astfel te adresezi cuiva, altuia. De aici, sentimentul ca nu esti singur de cīte ori esti mai singur.
Daca soarele ar refuza lumii lumina, ultima zi de stralucire ar asemui-o rīnjetului unui idiot.
Cīnd ai murit lumii, ti-e dor de tine īnsuti si-ti consumi ce-ti mai ramīne de trait īntr-o nostalgie neīmplinita. Dumnezeu este un vecin fata de exilul eului nostru, care ne face sa ne cautam pe alte tarīmuri si sa nu fim niciodata īn apropierea noastra, prin soarta inaccesibili noua.
Indivizii sīnt organe ale durerii. Fara ei, disponibilitatile de suferinta ale naturii ar fi transformat-o īn haos. Individuatia, determinīndu-se ca forma originara a ispasirii, a salvat echilibrul si legile naturii. Cīnd durerea n-a mai putut ramīne īn ea īnsasi, au aparut fiintele ca s-o scape de chinurile virtualitatii. Orice act este o perfectiune de suferinta.
Doar prin distinctia nefericirii o femeie se deosebeste de o servitoare. Gratia funebra este o sursa de nedefinibile īncīntari.
Asteptarea - ca ritm ascendent - defineste aspectul dinamic al vietii. Inteleptii - datorita exercitiului luciditatii - o suspenda, fara ca totusi sa īnlature surprizele viitorului. Numai idiotenia - perfectiune a ne-asteptarii - se asaza īn afara de timp si de viata. O detasare completa de lucruri nu trebuie sa ne permita mai mult de ceea ce ar fi emotiile unui idiot.
Dupa fiece intensitate, nu redevii persoana, ci obiect. Apropierile de Absolut au urmari mai grave decīt orice intoxicare. Starea consecutiva betiei e domoala si placuta fata de īntepenirea ce urmeaza slabiciunilor īmplinite pentru Dumnezeu. Accesul ultim te face doar sa simti groaza de a nu mai īntelege nimic si nu reintri īn materie decīt dupa extaz. Cine ar avea curajul sa defineasca acele clipe īn care sfintii se uita-n sus spre idioti?
Preocuparile teologice au īmpiedicat cunoasterea de sine a omului. Acesta, proiectīnd īn Dumnezeu tot ceea ce nu e el, ne putem da prea bine seama la ce descompunere sinistra ajungea, daca īsi aplica interesul si curiozitatea asupra lui īnsusi din īnceputuri. Antipodul atributelor divine reduce omul la dimensiuni de vierme. Si, īntr-adevar, unde am ajuns cu psihologia si cunoasterea de sine? Sa ne transformam īn viermi, īn viermi ce n-au nevoie sa-si mai caute cadavre...
Prostia este o suferinta nedureroasa a inteligentei. Ea apartine naturii si n-are astfel istorie. Nici macar īn patologie nu intra prostii, fiindca au de partea lor eternitatea.
Icoana cea mai veridica a lumii s-ar putea alcatui din licaririle unui idiot - daca el ar putea īnvinge senzatia de putrezire a sīngelui si si-ar da seama uneori de fluxul infinitezimal al inteligentei sale.
Vocea sīngelui este o elegie neīntrerupta.
A trai sub semnul muzicii īnseamna oare altceva decīt a muri cu gratie? Muzica sau incurabilul ca voluptate...
De n-ai usurat pe nimeni īn a nu fi, n-ai cunoscut nicicīnd lanturile fiintei si nici emotia dureros de rara cīnd cineva īti multumeste de a-l fi sprijinit īn moarte, de a-i fi īntarit sfīrsirea si gīndul sfīrsirii, de a-l fi scutit de trivialitatea īncurajarilor si a nadejdilor.
Nici nu ne īnchipuim ce multi sīnt acei ce asteapta sa-i dezlegam de fericire...
Cele doua tipuri de filozofi: cei ce gīndesc asupra ideilor si cei ce gīndesc asupra lor īnsisi. Deosebirea dintre silogism si nefericire...
Pentru un filozof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei. Esti predestinat sa traiesti īn preajma categoriilor sau īn preajma ta. In felul ultim, filozofia este meditatia poetica a nefericirii.
Oricīte pretentii am avea, īn fond nu putem cere vietii mai mult de permisiunea singuratatii. Īi oferim astfel prilejul de a fi generoasa si chiar risipitoare...
Rostul muzicii este sa ne mīngīie de ruptura de natura, iar gradul slabiciunii pentru ea indica distanta noastra de originar. Spiritul se vindeca de propria autonomie īn creatia muzicala.
Finetele anemiei ne fac permeabili unei alte lumi, iar īn tristetile ei cadem perpendicular pe cer.
Tot ce nu e sanatate - de la idiotenie la genialitate - este o stare de groaza.
Sensibilitatea pentru timp e o forma difuza a spaimei.
Cīnd nu te mai poti gīndi la nimic, pricepi prea bine prezentul absolut al idiotilor, ca si senzatiile de vid ce apropie uneori mistica de imbecilitate, cu diferenta ca īn nesfīrsitul gol al misticilor se agita o tendinta secreta de īnaltare, pīlpīie stingher un avīnt vertical, pe cīnd vidul orizontal al idiotilor este o īntindere stearsa pe care luneca surd teroarea. Nimic nu unduieste desertul monoton al imbecilitatii si nici o culoare nu īnsufleteste clipa vesnica si zarile ei moarte.
Putinta de a fi vesel printre oameni, si mai cu seama cīnd te stīnjeneste si privirea unei pasari, este unul din secretele cele mai ciudate ale tristetii. Totul e īnghetat si tu esti risipitor de zīmbete; nici o amintire nu te mai poarta spre cel ce-ai fost si-ti scornesti sagalnic un trecut; sīngele refuza adieri de dragoste si patimile arunca flacari reci peste ochi stinsi.
O tristete ce nu stie sa rīda, o tristete fara masca este o pierzanie ce lasa-n urma ciuma si, fara īndoiala, de n-ar fi rīsul, rīsul oamenilor tristi, societatea supunea de mult la penalitati mīhnirile. Pīna si grimasele agoniei nu sīnt decīt īncercari nereusite de rīs, care tradeaza īnsa natura echivoca a acestuia. Asa se explica de ce astfel de accese ne lasa un gol mai amar decīt o betie sau o noapte de dragoste. Pragul sinuciderii e un fior ce urmeaza unui rīs navalnic, fara masura si fara crutare. Nimic nu degradeaza vitalitatea mai mult ca veselia, atunci cīnd n-ai chemare si nu esti īnvechit īn ea. Oboselii delicate a tristetii, veselia este un atletism istovitor.
Pīna si tristetea este un mestesug. Caci nu te deprinzi asa de usor sa fii singur si zi de zi trebuie sa te caznesti īn nemīngīiere, supunīnd navala amaraciunilor unei culturi intime. Nevoia de stil īn nefericire si de simetrie īn mīhniri pare a le fi lipsit poetilor. Caci ce īnseamna a fi poet? A nu avea distanta de propriile mīhniri, a fi identic nefericirii proprii.
Preocuparea de educatie personala, pīna si īn aceste lucruri, tradeaza un rest filozofic īntr-un suflet atins de poezie. Superstitia teoretica organizeaza totul, pīna si tristetea. Īnsasi moartea unui filozof seamana unei geometrii descompuse, pe cīnd poetul, purtīndu-si din viata mormīntul, a murit īnainte de moarte. Miezul launtric al poeziei este o sfīrsire anticipata si lira n-are glas decīt īn preajma unei inimi corupte. Pe nimic nu luneci mai repede īn mormīnt ca pe ritm si pe rima, caci versurile n-au facut decīt sa ridice lespezi pentru īnsetatii noptii.
Spectacolul unei femei vesele īntrece īn vulgaritate vulgaritatea īnsasi. - Curios cum tot ce-ar trebui sa ne faca mai putin straini īn lume sapa doar mai crunt la groapa dintre noi si ea.
Oare lumea nu-i straina īn sine?
Esti singur totdeauna fata de tine īnsuti, nu fata de altcineva.
Filozoful se gīndeste la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esenta, altul la persoana. Divinitatea este ipostaza abstracta si impersonala a lui Dumnezeu. Credinta fiind un imediat transcendent, ea īsi extrage vitalitatea din ruina esentelor. Filozofia e doar o aluzie existentiala, precum Divinitatea e un aspect indirect al lui Dumnezeu.
Nu vorbi de singuratate daca nu simti cum se clatina Dumnezeu... si nici un blestem, daca nu-L auzi sfīrsindu-se īn tine.
Viata este ceea ce as fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului.
Mor īn suflet ecourile echivoce ale clipei īn care viata - surpriza a indiferentei initiale - strapuns-a linistea neantului.
Dumnezeu este īncercarea ultima de a ne īndestula dorinta de somn... Astfel devine el un cuib de cīte ori cresc aripi oboselii noastre.
Dezlipirea muzicala de lume subtiaza obiectele īn fantome; nimic nu se mai īntīmpla īn preajma ta si ochii nu mai sīnt īn slujba fiintelor. Ce sa mai vezi, cīnd totul se īntīmpla departe? Tristetea - deficienta optica a perceptiei...
Fiece clipa este o groapa, neīndestulator de adīnca, de trebuie sa sarim prin atītea pīna sa ne rupem capul.
Nu esti gelos pe Dumnezeu, ci pe singuratatea lui. Caci fata de disperarea īmbalsamata care e El, omul e o mumie fīsneata.
Timiditatea este arma ce ne-o ofera natura pentru a ne apara singuratatea.
Cīnd te crezi mai tare, te pomenesti deodata la picioarele lui Dumnezeu. Nici o nemurire nu te poate mīntui de o atare cadere. Dar ce sa faci daca ranile vietii sīnt ochi spre Creator si guri deschise spre merinde de absolut!
Privegherile īnfricosate ne mīntuie - peste vrerea noastra - de superstitia fiintarii si, obosindu-ne avīntul, ne hranesc din adierile desertului divin. Slabirea vointei īnfige pe Dumnezeu - ca un par de spīnzuratoare - īn mijlocul nesigurantelor noastre... Absolutul e un stadiu crepuscular al vointei, o stare de foame istovitoare.
Dragostea de frumusete este inseparabila de sentimentul mortii. Caci tot ce ne rapeste simturile īn fioruri de admiratie ne ridica īntr-o plenitudine de sfīrsit, care nu e decīt dorul arzator de a nu supravietui emotiei. Frumusetea īti sugereaza icoana unei zadarnicii eterne! Venetia sau amurgurile pariziene invita la o sfīrseala aromata, īn care vesnicia pare a se fi topit īn timp.
O agonie neīmplinita este erotica, si de aceea nu poti iubi femeia ce nu-ti sopteste despre moarte si nu te ajuta īn a nu mai fi...
Interpunīndu-se īntre noi si lucruri, ea ne-a īnstrainat firea, purtīnd astfel raspunderea īnapoierii noastre īn cunoastere. Cīt datoreste spiritul nefericirii īn dragoste! S-ar putea prea bine ca el sa nu fie decīt opera acesteia.
Observati de altfel ca femeile n-au intrat īn istorie decīt īn masura īn care au putut face pe barbati mai singuri.
Bruma de poezie care, de bine, de rau, īnvaluie acest pamīnt emana din toamna vesnica a Creatorului si dintr-un cer necopt pentru a-si scutura stelele. Anotimpul la care s-a oprit ne arata prea bine ca El nu-i o aurora, ci un amurg, si ca doar prin umbre ni-l apropiem. Dumnezeu - o toamna absoluta, un sfīrsit initial.
Primavara - ca orice īnceput - este o deficienta de vesnicie. Si oamenii care mor īn ea sīnt singurele punti spre absolut. Cīnd totul īnfloreste, muritorii devin voluptuosi ai stingerii, ca sa salveze periferia metafizica a primaverii.
La-nceput a fost Amurgul.
Intr-o lume fara melancolie, privighetorile ar īncepe sa scuipe si crinii ar deschide un bordel.
Atīt bucuria, cīt si veselia īnvioreaza, dar una spiritul si alta simturile. - A vorbit cineva de veselie īn mistica? S-a auzit vreodata de vreun sfīnt vesel? Dar bucuria īnsoteste extazul si īnvecineaza cu cerul pīna si īn forme domoale.
Nu poti fi vesel decīt īntre oameni; nu poti cunoaste bucuria decīt singur. Trebuie sa fii vesel cu cineva; cīnd n-ai pe nimeni, esti mai aproape de piscurile bucuriei.
Nu exista boala de care nu ne-ar vindeca o lacrima ce-ar īncepe sa cīnte...
Vīrtejul mortal ce uneste viata si moartea dincolo de timp si de eternitate... Nu poti descoperi acest tainic unde, asezat īn afara de vreme si de vesnicie, dar sufletul se ridica prin flacari finale spre o pajiste incendiara. Mori si traiesti īntr-o logodna mistica cu singuratatea... Ce demon de fiinta si de nefiinta te scoate din toate spre un tot, īn care viata si moarte īnalta boltile unui suspin? De-acum sa urci prin extaz spiralele unei lumi ce lasa īn urma nimicul si alte ceruri, īn spatiul ce adaposteste singuratatea, atīt de pur ca si neantul īl pateaza. Unde, unde? - Dar nu simti o adiere, ca visul de nevinovatie al spumei? Nu respiri paradisul faurit de utopia unui trandafir?
Asa trebuie sa fie amintirea neantului īntr-o floare vestejita-n Dumnezeu.
Doamne, m-am nascut sfīrsit īn tine, īn tine Prea-sfīrsitule. - Si uneori ti-am jertfit atīta viata, c-am fost fīntīna saritoare prin restristea ta. Sīnt stīrv sau vulcan īn tine? Sau nici tu nu stii, Paraginitule?! - Freamatul demiurgic cīnd strigi: ajutor! ca viata sa nu moara de infinitul ei... Caut astrul cel mai departe de pamīnt; īn el sa-mi fac un leagan si un sicriu, si sa ma nasc din mine si sa mor īn mine.
Cīnd aspiratia spre neant atinge intensitatea unei erotici, timpul sau eternitatea nu-ti mai spun nimic. Acum sau pururea sīnt elemente cu care se opereaza īn lume, sīnt puncte de reper, conventii de muritor. Eternitatea ne pare un bun, pe care umblam sa-l cucerim, sau timpul o lipsa de merit, de care ne scuzam īn toate īmprejurarile. Ce sīnt toate acestea, pentru cine priveste din absenta absoluta si-si deschide ochii īn desavīrsirea unui nicaieri? Zareste el, īn īncīntarea pura a nimicului, īn privelistea bolnavicios de goala, vreo pata ce s-atinga un nesfīrsit virgin?
Timp si eternitate sīnt forme ale aderentei sau inaderentei noastre la lume, dar nu ale lepadarii totale, care e o muzica fara sunete, o aspiratie fara dorinta, o viata fara respiratie si o moarte fara stingere.
La marginea extrema a subtierii fiintei, acum, aici, acolo, niciodata si totdeauna īsi pierd īntelesul, caci unde sa mai gasesti un loc sau o clipa, cīnd nu mai pastrezi din lume nici amintirea ei?
Acest nicaieri voluptuos, dar de o voluptate fara continut, e un extaz formal al irealitatii. O stare de transparenta devine fiinta noastra si un trandafir gīndit de un īnger nu e mai usor si mai vaporos ca īnariparea spre desavīrsirea plananta a nefiintei.
Vesnicia e un prilej de mīndrie a muritorilor, o forma pretentioasa, prin care īsi multumesc un gust trecator de nonviata. Vesnic dezamagiti de ea, ei redevin solidari cu propriile lor fantome si iubesc mai departe timpul etern care-i viata. Prin ce se deosebeste acesta de eternitate? In el traiesti, caci nu se poate respira decīt īn betia infinitei deveniri, pe cīnd eternitatea este luciditatea devenirii.
Cīnd, īn curgerea lucrurilor, ne scoatem capul nemultumiti si ne trezim razvratiti din betia fiintarii, īncercarea de evadare ne īmpinge spre negarea timpului. Decīt, eternitatea ne obliga la o continua comparatie cu temporalitatea, ceea ce nu se mai īntīmpla īn suspendarea radicala din experienta neantului, care este neutralitate atīt fata de timp, cīt si de vesnicie, neutralitate fata de orice.
Eternitatea ar putea fi treapta finala a timpului, precum neantul sublimarea ultima a eternitatii.
Curios cum, atunci cīnd īti dai seama ca fiintele sīnt umbre, ca totul e zadarnic - te īndepartezi de lume pentru a gasi unicul rost īn contemplatia nimicului, cīnd puteai ramīne prea bine īn umbrele si īn nimicul de fiecare zi. De unde sa derive nevoia de a superpune neantului efectiv un neant suprem?
Eventualitatea paradisului ma face sa sorb toate amaraciunile de sub soare... Si chiar fara sansa acelei perfectiuni, nu e īngrozitor sa mori pe la mijlocul lor, sa lasi atītea neīmplinite mīhniri, sa te savīrsesti īn diletant al nefericirii? - De-ti supravietuieste o singura tristete, zadarnic cersit-ai izbavirea nemiloasei nopti.
A vorbi de eternitate si a te fali cu ea presupune o vitalitate a organului temporal, un omagiu secret timpului, prezent prin negatie. A sti ca esti īn eternitate īnseamna a fi īn clar cu distanta ta de ea, a nu fi total īnlauntrul ei. Din zarea unei totalitati vii, a unei existente prezente, constiinta indica totdeauna o absenta.
Doar traind nemijlocit si naiv īn vesnicie, ai īnfrīnt energia organului temporal. Sfintenia - un imediat al eternitatii - nu se mīndreste cu pasul īmplinit īn afara de trecerea directa a lucrurilor, fiindca ea este eternitate. Cel mult, se poate spovedi timpului, pentru a se usura de excesul substantei proprii. Marturisirile sfintilor izvorasc din povara pozitiva a vesniciei. Cartile lor cad īn timp, precum stelele din firmament. Exces de eternitate de o parte si de alta.
Pierderea naivitatii naste o constiinta ironica, pe care n-o poti īnabusi nici īn preajma lui Dumnezeu. Te tavalesti īntr-o isterie duioasa si spui tuturor ca vietuiesti... Si ei te cred.
Devenirea e agonie fara deznodamīnt, fiindca supremul nu-i o categorie a timpului.
Deserturile sīnt parcurile lui Dumnezeu. Prin ele īsi plimba oboseala de totdeauna si prin ele se vaicara chinuitele noastre avīnturi. Singuratatea e punctul nostru comun cu El, dar si cu diavolul. Din vremuri de-nceput se-ntrec ei īn a fi singuri - si noi venit-am tīrziu, chiar prea tīrziu, la un concurs fatal. Cīnd se vor retrage din arena, ramīne-vom singuri īn Singuratate, si pustiurile vor fi neīncapatoare pentru un salt mortal.
Vulgaritatea este o cale de purificare egala extazului - cu conditia sa fie suferinta. Chinul īn gunoi, īn murdarie, teroarea-n mahala devin surse mistice - si esti mai aproape de cer cīnd te īneci cu groaza īntr-o mocirla, decīt privind nepasator icoana unei madone. Blestemul e un act religios; bunatatea, unul moral. (Stim noi prea bine ca morala nu-i decīt aspectul cetatenesc al īnclinarii noastre spre Absolut!)
Din fierberea duhorilor launtrice se ridica aburi avīntati spre azur. De simti nevoia, arunca un scuipat spre astri, esti astfel mai aproape de maretia lor decīt zarindu-i demn si cuviincios. O balega rasfrīnge cerul mai personal decīt o apa cristalina. Si ochii tulburi au pete de azur ce compromit monotonia albastra a inocentei.
Ceea ce de obicei se numeste perfectiune constituie o priveliste de fadoare, chiar din lipsa chinului vulgaritatii. Imaginile de desavīrsire propuse de muritori trezesc o impresie de neīndestulare, de viata neīmplinita si nereusita. Ingerii au fost scosi din circulatie chiar din acest motiv: n-au cunoscut suferintele degradarii, voluptatile mistice ale putregaiului. Imaginea ideala a desavīrsirii trebuie schimbata, si morala trebuie sa-si īnsuseasca avantajele descompunerii pentru a nu ramīne o constructie īn vīnt.
Morala cere purificare. Dar de ce? Ce anume sa īnlaturam? Desigur, vulgaritatea. Ea nu poate fi īnsa īndepartata decīt traita pīna la capat, pīna īn ultima umilire. Numai dupa ce ai epuizat toate posibilitatile ei de chin poti vorbi de purificare. Raul moare doar istovindu-si vitalitatea. De aceea, triumful moralei implica un exercitiu dureros īn mocirla. Inecul īn ea e mai greu de sens decīt o puritate de suprafata. Decadenta īn sine n-are mai multa adīncime decīt inocenta? Un om moral nu-si merita titlul decīt īn virtutea titlurilor compromitatoare din trecut.
A cadea īn ispita nu e a cadea īn viata? Du-ne, Doamne, īn ispita si ne mīntuieste de cel bun!
Rugaciunea de fiecare zi ar trebui sa fie o initiere la Rautate si Tatal nostru sa sfīsie valul ce-o acopera, pentru ca privind-o īn fata, familiari pierzaniei, sa fim ispititi de cel Bun.
Morala e pierduta de lipsa ei de mister. Sa n-ascunda binele nici o taina?
Decolorarea pasiunilor, īndulcirea instinctelor si īntreaga diluare a sufletului modern ne-au dezvatat de mīngīierile furiei si ne-au slabit vitalitatea gīndirii, din care emana arta de a blestema. Shakespeare si Vechiul Testament ne prezinta oameni fata de care sīntem maimute īnfumurate sau domnisori discreti, ce nu stiu sa-si urle īn spatiu durerile si bucuriile, sa provoace natura sau pe Dumnezeu. Iata unde au dus cīteva secole de educatie si de prostie savanta! Pe vremuri muritorii strigau, astazi se plictisesc. Explozia cosmica a constiintei a fost īnlocuita cu intimitatea. Rabda si crapa! este deviza pentru distinctia omului modern. Distinctia - asta-i superstitia unui gen corupt. Dar īncordarea spiritului cere un anumit nivel de barbarie, fara de care se molesesc arcurile gīndirii, un vulcanism ce nu trebuie domolit decīt īn lasitati voite. O idee sa se rostogoleasca īn avīnturi de imn, cu o vraja de delir sau de fatalitate, asa cum se īntīmpla īn incandescenta blestemelor - aceste limbi de foc ale spiritului.
Modernii sīnt calduti, prea calduti. N-a batut ceasul sa-nvatam iubirea si ura, ca dimensiuni de natura īn suflet? Blestemul este o provocare nemasurata si el creste īn tarie cu cīt se īndreapta īnspre nemasurat. Obiectivul lui final e doar incomensurabilul. Dupa ce vorbele au pus la zid un individ, un neam sau natura, sfīrsesti cu furia spre cer.
Blestemul e atasare de viata prin aparente de distrugator; un fals nihilism. Caci nu tuni si fulgeri decīt dintr-o pozitie absoluta īntr-o valoare. Iov iubeste viata cu o pasiune bolnava, iar Regele Lear se sprijina īn orgoliu ca īntr-o zeitate. Toti profetii Vechiului Testament se īnfurie īn numele a ceva, īn numele poporului sau al lui Dumnezeu. Si īn numele nimicului poti azvīrli blesteme, daca aderi la el dogmatic. O dezlantuire necrutatoare si incendiara, un absolut īn ton direct, o navala de distrugere, cu o certitudine marturisita sau nu. Ca īn dosul exasperarii se ascunde o credinta sau titanismul eului, pentru furia blestemarii ca atare putin importa. Nivelul sufletului, īnaltimea de pasiune a unei fiinte, iata totul. Caci īn sine, blestemul nu-i decīt un dogmatism liric.
Sa calci peste deliciul de a muri zilnic īn tine, sa īmparti īn doi povara fiintarii, sa ai un vecin pentru deceptii! Femeia comercializeaza neīntelesul, iar īn casatorie vinzi portii de singuratate si blestemul fiintarii devine marfa. Sursa nefericirii īn dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singuratatii īntrecīnd īmbratisarile. Femeia nu pleaca de bunavoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe īnselaciunea lesinului dublu. Ce e drept, niciodata ea nu va īntelege cum un om poate fi practicant al nefericirii si nici īn ce fel prezenta ei vatama perfectiunea izolarii. Ea totusi trebuie sa se duca, sa se duca. Si dupa ce-a plecat, īti dai seama ce mare eroare e viata cu ea si fara ea.
Dac-ai putea muri lumii īn umbra femeii, daca parfumul ei ar fi emanatie de melancolie pentru adormirea unei inimi, smulsa pamīntului!
Exista dezlipiri de lume care te napadesc subit, ca adieri mortale, si-n care īnteleptii īti par biete veverite, iar sfintii profesori ratati.
Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adīnca si tainica si mai durabila ca dorinta zvapaiata de fericire. De-ar predomina aceasta, cum am lamuri īndepartarea vertiginoasa de rai si tragedia ca o conditie fireasca? Istoria īntreaga e proba limpede ca omul nu numai ca n-a fugit de chin, dar i-a nascocit mreje, pentru a nu scapa cumva din vraja lui. Daca n-ar fi iubit durerea, n-ar fi avut nevoie sa nascoceasca iadul - utopie a suferintei. Si dac-a preferat uneori cu mai multa ardoare raiul, a facut-o pentru fantasticul lui, pentru garantia de irealizabil - o utopie estetica. Evenimentele istoriei ne arata īnsa clar ce a luat el īn serios...
De mult nu mai traiesc īn moarte, ci īn poezia ei. Te topesti asa īntr-un flux mortal, salasluind visator īn delicata agonie, vrajit de miresme funebre. Caci moartea-i untdelemn ce se prelinge pe spatiul nevazut al lepadarii noastre de lume si ne īnvaluie de o amīnare placut-dureroasa a stingerii, pentru a ne sugera ca viata-i un final virtual si devenirea potentialitate infinita de sfīrsit.
A suferi e modul de a fi activ fara sa faci ceva.
In mod corect, nu te poti īntreba ce este viata, ci ce nu este.
Dorul de moarte īncepe ca secretie obscura a organismului si sfīrseste īntr-un lesin de poezie. Stingerea voluptuoasa de fiecare zi e o adormire a sīngelui. Si aceasta adormire e tristetea īnsasi.
Numai dupa ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul sa-ti bati joc de ele. Cum o sa calci īn picioare ce n-a fost chin? (Sensul universalei ironii.)
Gustul singuratatii nu-si afla o īmplinire mai deplina ca īn dorinta covīrsitoare de moarte, care, marindu-se peste rezistentele noastre si noi neputīnd muri, devine - prin reactiune - o revelatie a vietii.
Cum as putea sa uit ca sīnt, cīnd excesul mortii ma dezleaga de moarte?
Voi descoperi viata īn plinatatea ei cīnd voi īncepe sa gīndesc īmpotriva mea, cīnd nu voi mai fi de fata īn nici un gīnd...
La īnceput socotesti moartea realitate metafizica. Tīrziu, dupa ce-ai gustat din ea, dupa ce te-a īnfiorat si te-a strivit, o īnlocuiesti prin sentimentul ei. Vorbesti atunci de frica, de neliniste si de agonie, si nu de moarte. Astfel se face trecerea de la metafizica la psihologie.
Lumina mi se pare tot mai straina si mai departe; o privesc - si ma cutremur. Ce sa caut prin ea cīnd noaptea-i o aurora de gīnduri?
...Dar priviti, priviti lumina: cum fosneste si cum cade-n zdrente, de cīte ori esti surpat de tristeti. Doar ruina zilei ne va ajuta sa ridicam viata la rangul de vis.
...Dulceata mortii sa fie altceva decīt un maximum de irealitate? Si aplicarea spre poezie, altceva decīt topire īn fantomal?
E atīta voluptate muzicala īn dorul de moarte, c-ai vrea nemurirea numai pentru a nu o īntrerupe. Sau de-ai gasi un mormīnt īn care s-o continui, sa mori nesfīrsit īn dorul de a muri! Caci nici un amurg marin si nici o melodie terestra nu pot īnlocui cresterea destramata si poezia evanescenta a muririi.
Nicaieri mai mult ca īn paturile vechi ale hotelurilor provinciale sau īn privelistea brumata a bulevardelor nu esti mai leganat de sugestiile stingerii si mai dispus sa gusti dintr-un moment final.
Prin moarte devine omul contemporan cu sine īnsusi.
Ca sa nu te plictisesti, trebuie sa fii sfīnt sau dobitoc, īn asa masura vacanta esentiala a constiintei defineste soarta omului. Plictiseala e un fel de echilibru instabil īntre golul inimii si golul lumii, o echivalenta de vid, care ar īnsemna īmpietrire, de n-ar fi prezenta secreta a dorintei. Iluminarea si īndobitocirea - una prin plus si alta prin minus - se asaza īn afara de soarta omului si deci īn afara de posibilitatile plictiselii. Putem fi noi īnsa absolut siguri ca sfintilor nu le e urīt uneori īn Dumnezeu si ca dobitoacele - asa cum le tradeaza privirea lor vacanta - nu simt nimicul nestiintei lor?
Omul nu-si poate tīrī toata viata īn plictiseala, desi aceasta nu-i o boala, ci o absenta de intensitate. Golul consecutiv unei suferinte sau amintirea rece a unei nefericiri; curgerea tacerii careia nu-i putem proiecta un continut; insensibilitatea erotica si regretul de a n-o īnvinge - sīnt stari ce alcatuiesc degradarea constiintei si care succed unor emotii intense, ce nu le mai putem atinge. Nu te doare nimic, dar ai prefera un chin precis vagului de neliniste. Insasi boala este un continut - si unul substantial -, fata de indiferenta apasatoare si tulbure a plictiselii, īn care te simti bine, desi raul unei boli sigure e preferabil. Orice chin e regretat pentru precizia lui. Boala e ocupatie; plictiseala nu. De aceea seamana ea unei eliberari - de care am vrea sa scapam.
Acesta-i paradoxul plictiselii: de a fi o absenta si de a nu putea fi exteriori ei. Fata de boala - o sanatate insuportabila, iritanta, un bine surd si monoton si care nu e grav decīt pentru impresia de neterminabil, de infinit vulgar. O īnsanatosire ce nu se mai gata... Plictiseala? O convalescenta incurabila.
Viata, īn sensul ei pozitiv, este o ordine a posibilului, o cadere īn viitor. Cīte ferestre īi deschizi spre acesta, atīta cantitate de posibil realizezi. Deznadejdea, dimpotriva, este negatia posibilului si de aceea a vietii. Mai mult. Ea este intensitate absoluta perpendiculara pe Nimic.
Ceva e pozitiv cīnd are o legatura launtrica cu viitorul, cīnd creste spre el. Intru cīt viata tinde spre un plin temporal, ea se īmplineste. Deznadejdea crescīnd īn sine, intensitatea ei e un posibil fara viitor, o negativitate, o īnfundatura īn flacari. Cīnd ai ajuns īnsa sa deschizi ferestre disperarii, atunci viata - napadita de sine īnsasi - pare o gratie dezlantuita si un clocot de zīmbete.
Vulpile au vizuini si pasarile cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-si odihni capul. (Luca, 9, 10) - Marturisirea aceasta a lui Isus - si care īntrece ca nivel de singuratate Ghetsimani - mi-l apropie mai mult decīt toate dovezile de iubire care i-au asigurat un credit cvasietern printre muritori. Cu cīt te deosebesti de oameni, cu atīt ai mai putin loc īn lume pentru ca accesul la divin sa te separe de singuratate. Ultimul cersetor e un proprietar fata de ratacirea pamīnteasca a lui Isus. Oamenii l-au rastignit chiar pentru a-i gasi un loc si lui, pentru a-l lega cumva de spatiu. Decīt, ei n-au observat ca pe cruce capul se odihneste īn directia cerului sau, īn tot cazul, mai mult pe cer decīt pe pamīnt. Si Invierea, ce e ea daca nu proba ca un Dumnezeu nici mort nu se poate odihni īn lume si ca el orice om ce nu mai este om?
O lespede a acoperit trei zile insomnia lui Isus. Caci nu-mi pot īnchipui un Dumnezeu mort care sa nu-si priveasca moartea.
Doar pentru cei ce si-au dormit viata moartea poate īnsemna un somn. Ceilalti, atinsi de veghe, vor supravietui treji cenusii lor sau scheletului ironic! - Cīnd nici o fibra n-a ramas nestrapunsa de cunoastere, atunci nimic nu te poate face sa crezi c-ai īncetat cīndva a fi constient. Si se pare explicabil sa mori, dar cine te-ar putea opri sa crezi c-ai īnceta sa stii si sa te stii? E ca si cīnd nu-ti vei odihni capul nicaieri si niciodata...
Dorinta de singuratate sa fie oare altceva decīt deghizarea poetica a egoismului?
Lumea poate exista doar pentru cei ce n-au vazut-o. Ceilalti si-au pierdut vederea de atīta aparenta si si-au ranit ochii īntr-un real minor. Spatiul oferit de visuri n-are orizont si astfel se īntinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri.
Cum se dezmargineste lumea īntr-o simtire asfintita!
De-as fi Dumnezeu, m-as face orice afara de om. - Ce mare ar fi Isus, dac-ar fi fost mai mizantrop!
Fata de materie, viata reprezinta un avantaj de intensitate. Tot asa boala fata de viata, cu diferenta ca ne aflam īn prezenta unei intensitati negative.
Cīnd esti bolnav, natura te obliga la cunoastere; te pomenesti ca stii fara voia ta. Totul ti se dezvaluie indiscret, caci tainele si-au pierdut pudoarea īn stiinta involuntara care e boala.
Cum viata nu-i respirabila la rece, gasi-vom focurile sa aprindem mintile? Nadejdile cresc din incendiul luciditatii.
Intrebare īn fata trecutului: la ce-mi serveste un eveniment? Istoria universala exista doar ca mijloc de autointerpretare. Intīmplarile care nu m-au descoperit mie īnsumi s-au īntīmplat vreodata? - Fata de trecut trebuie sa fim mai subiectivi decīt fata de prezent.
Singuratatea-i o exasperare ontologica a fiintei noastre. Esti mai mult decīt trebuie. Iar lumea-i mai putin decīt ar trebui.
Adevarul este o eroare exilata īn eternitate.
Omul se chinuie sa fie macar o greseala, precum Dumnezeu un adevar. Amīndoi sīnt pe cale cu sanse reduse si sperante putine. Este drept ca Dumnezeu e pe drum din vesnicie si se cauta pe sine din īnceputuri, pe cīnd ratacirea umana e de data mai recenta. Daca putem fi mai blīnzi cu omul, mai gasi-vom concesii pentru Dumnezeu, care nu-i mai mult de o sinteza a scuzelor noastre? L-am definit cu totii prin absente, i-am īngaduit fiinta de cīte ori a fost nevoie, i-am iertat neīmplinirea pīna la lasitate. Noi si asa ne vom īneca īn eroare, dar un Dumnezeu ce nu dispune decīt de o frīntura de adevar! Fiti siguri ca, de l-ar fi descoperit, ni l-ar fi trīmbitat de mult.
Un gīnd ce nu misca pe un lepros, are el vreo legatura cu singuratatea? Si o carte ce nu poate fi īnchinata amintirii lui Iov...
...As vrea sa ma boceasca fantome de īngeri cazuti, pe frīnturi de melodii culese din inima mea, acordata din nasterea corului lor.
Atīt un plus, cīt si un minus de viata ma patrund de un fior de irealitate. O mare moarta si o mare furioasa, īntr-o masura egala, sīnt lipsite de ritm.
Si cum nu pot merge īn pasul vietii, apele ei, fie ca se retrag, fie ca ma coplesesc, ma arunca pe-un uscat din care totul a fost.
Placerea de-a te departa de fire din īnvalmaseala launtrica, de-a sari fiinta īn mīndria unei vīltori nemasurate... Cine nu se leagana īn īntinderea golurilor cu nadejdea unei razbunari, cine nu gusta īn vid o seductie de plinatate viitoare - acela nu se stie macina pozitiv, nu-si stie cheltui cu folos excesul de zadarnicie al vitalitatii.
Psihologii, care se aplica asupra altora, fiindca ei īnsisi n-au destul suflet, deriva īnclinatia spre ireal numai din deficientele noastre. Ei nu cunosc īn ce fel absenta poate izvorī dintr-o senzatie de barbarie. Sau cum se amesteca anemia si barbaria īn privelistea de irealitate a vietii. Caci, īntr-adevar, la ce le-am vorbi de un sīnge fara ritm, potrivit īn vine spre amintirea unei mari fara valuri si a unei mari numai valuri?
Niciodata viata nu mi-a parut demna de a fi traita. Ea merita uneori prea mult si alteori prea putin. Insuportabila īn amīndoua cazurile. Sinuciderea din dragoste de viata nu e cu nimic mai neīndreptatita decīt cea oficiala si curenta. Ba e chiar mai naturala... Raiul este o stare de sinucidere continua, ca si iadul. Intre ele se intercaleaza starea de nesinucidere numita a fi.
Daca, printr-o concesie cereasca, mi-ar fi īngaduit sa stau de vorba cu vreun muritor din alte veacuri, as alege pe Lazar cel īnviat. El mi-ar ajuta desigur sa-nteleg teama retrospectiva, sentimentul c-ai fost mort, ca te-ai nascut din moarte si mergi spre altceva..., ca esti expus unui vag absolut, nasterea derivīnd din precizia mortii. Lazar mi-ar putea spune cum poti muri cīnd nu mai mergi spre moarte, cum poti scapa de Invierea asta infinita...
Gīndul ca viata ar putea fi altceva decīt o demonica īnflorire, ca ea ar duce spre ceva, spre un rost exterior zadarnicei ei desfasurari - mi se pare atīt de apasator si de neavenit, ca adeverirea lui m-ar rani nevindecabil. Atunci nesfīrsitul ce nu l-ai facut si toate leneviile scuzate prin cinism s-ar napusti peste groaza ta īnmarmurita. - Nu sīntem ratati decīt daca viata are un sens. Fiindca numai īn acest caz tot ce n-am īndeplinit alcatuieste o cadere sau un pacat. Intr-o lume cu un rost afara de ea, īntr-o lume care tinde spre ceva, sīntem siliti sa fim pīna īn marginile noastre.
De s-ar gasi vreun muritor sa-mi dovedeasca prezenta unui sens absolut, sa-mi demonstreze o etica imanenta devenirii - mi-as pierde mintile de remuscare si deznadejde. Cīnd ti-ai risipit viata mīngīindu-te īn inutila trecere, īn viclesugurile devenirii, cīnd ai suferit patimas īn aparente - Absolutul te īmbolnaveste. Hotarīt lucru! Viata nu poate avea un rost. Sau daca are, va trebui sa-l ascunda de vrea sa ne mai aiba.
Cine iubeste cīt de putin libertatea nu se poate īnjuga de bunavoie īntr-un sens. Chiar daca este vorba de sensul lumii.
Nostalgia marii premerge si urmeaza introspectiei.
Orice fel de luciditate este constiinta unei pierderi.
Felul nostru de a concepe lucrurile depinde de atītea conditii din afara, īncīt s-ar putea scrie geografia fiecarui gīnd. Am īncepe cu nuanta cerului si am sfīrsi cu pozitia scaunului. Mahalaua cugetarii īsi are si ea rosturile ei.
Pascal - dar mai cu seama Nietzsche - par niste reporteri ai eternitatii.
Cīnd te-ai cufundat nemilos īn strafundurile firii si le-ai despuiat de bogatii īn ochiri subterane, te pomenesti mīndru si īnfumurat īn leganarile nimicului. Ce te face īnsa ca īn acest dezmat metafizic sa te opresti deodata, ca fulgerat de-un este? Rezistentele ascunse ale sīngelui, patimile navalind cunoasterea sau instinctele asediind spiritul? E ceva īn noi care refuza nimicul, atunci cīnd mintea ne arata ca totul e nimic. Acest ceva sa fie totul? Se prea poate, de data ce traim prin el.
Sfintii, nebunii si sinucigasii par a fi īnvins acest ceva, nelamuritul esential si ascuns care stavileste spiritul īn ultima lui mīndrie. Noi cestilalti, ratati ai absolutului, - sīntem pīnditi de viata cīnd ne credem mai departe de ea. Si daca ne iese īnainte cīnd o uitasem, din soaptele ei descifram ca absolutul nu-i decīt Nimicul ca treapta din urma a cunoasterii. Si atunci dam īnapoi... Spiritului, viata nu-i decīt o batere īn retragere.
Nostalgia infinitului, fiind prea vaga, ia forma si contur īn dorul de moarte. Cautam precizie pīna si īn līncezeala visatoare sau īn sfīrseala poetica. Moartea introduce oricum o anumita ordine īn infinit. Nu este ea singura lui directie?
Īmpotriva sinuciderii nu se poate face decīt un fel de īntīmpinare: nu e firesc sa-ti pui capat zilelor īnainte de a-ti fi demonstrat pīna unde poti merge, pīna unde te poti īmplini! Desi sinucigasii cred īn precocitatea lor, ei totusi consuma un act īnainte de-a fi atins o maturitate efectiva, de a fi copti pentru o stingere voita. Ca un om vrea sa termine cu viata, este usor de īnteles. De ce nu-si alege īnsa culmea, momentul cel mai favorabil al cresterii lui? Sinuciderile sīnt oribile chiar prin faptul ca nu se fac la timp, ca ele īntrerup o soarta, īn loc s-o īncunune. Un sfīrsit trebuie gradinarit. Pentru antici, sinuciderea era o pedagogie; sfīrsitul īncoltea si īnflorea īn ei. Si cīnd se stingeau de bunavoie, moartea era un sfīrsit fara amurg.
Modernilor le lipseste cultura launtrica a sinuciderii, estetica sfīrsitului. Nici unul nu moare cum trebuie si toti se sfīrsesc la īntīmplare. Neinitiati īn sinucidere, niste amarīti ai mortii. Dac-ar sti ei sa se termine la timp, n-am suferi nici unul de strīngerea de inima la vestea atītor si atītor acte disperate si n-am numi nefericit un om ce-si sfinteste propria īmplinire. Lipsa de axa a modernilor nicaieri nu apare mai izbitoare ca īn departarea launtrica de sinuciderea īngrijita si gīndita, de sinuciderea ca oroare de ratare, īndobitocire si batrīnete, de sinuciderea ca omagiu fortei, īnfloririi si eroismului.
De cīte ori nu ma ispitesc presimtiri de extaz, de atītea ori ma simt obiect. Pare ca a īnghetat lumina pe creier... si timpul s-a naruit īntr-o inima moarta.
Privesc pietrele si le invidiez zvīcnirile. Vor pricepe ele vreodata ca ma ofer odihnei lor? Si stīncile voi-vor ele sa se īnece īn tacerea sīngelui?
...Ajungi asa obiect desfrīnat de nepasare si īn care natura īsi contempla ultima ei īnmarmurire.
Impietrirea ta trezit-a gelozia pietrelor? Vazut-ai cum ghetarilor le mijesc vinele?
Nu gīndesc asupra mortii, ci ea se gīndeste pe sine. Tot ce e posibilitate de viata īn ea respira prin mine si nu exist decīt prin timpul de care e capabila vesnicia ei. Īntru cīt se apara de propriul ei absolut, īntru cīt se refuza maretiei si scoboara de bunavoie īntr-o degradare temporala, īntr-atīt sīnt. Pīna si-n moarte caut viata, si rostul meu nu este decīt a o descoperi īn tot ce nu e ea. Daca mortaciunea divina ar fi mai vie, de mult as poposi īn bratele ei. Dar Dumnezeu a īmprumutat prea putin vietii ca sa am ce sa caut īn pustiul lui.
Nu se mai poate trai decīt pīndind viata peste tot unde nu-i la ea acasa, ca s-o salvezi de la īnstrainare. Astfel, te surghiunesti īn moarte, ca sa gusti viata īn umbletul ei desert.
Ceea ce lipseste sanatatii este infinitul. Iata de ce au renuntat oamenii la ea.
In īmbratisari, senzatia de fericire si de nefericire te chinuie īntr-o sfīrseala echivoca, īn care ai vrea ca din senin sa te spulbere un trasnet. Din buze emana o dulceata mortala, inundīnd marginile firii si īnecīndu-te īntr-o deznadejde de paradis. Niciodata moartea nu pare mai īnvaluitoare ca īn preajma dezamagirii erotice. Dragostea-i un īnec, o scufundare īn fiinta si īn nefiinta. Caci orice voluptate e o īmplinire si o stingere. Doar iubind poti banui cum autodistrugerea este baza rodniciei. Fara femeie - muzica ratacita-n carne -, viata ar fi o sinucidere automata. Caci īntr-adevar, fara ea īn ce-am muri? Unde am descoperi stingeri mai aromate, unde am īnflori īn amurguri si am pīlpīi īngropīndu-ne?
Daca oamenii ar umbla goi, ar cīstiga mult mai usor siguranta fizica a mortii. Hainele se interpun īntre noi si rosturile noastre, creīnd o iluzie de putere si neatīrnare. Cīnd treci īnsa gol prin fata unei oglinzi, te pomenesti menit pieirii, caci trupul e un zacamīnt de zadarnicie, īn care mucegaieste gīndul nemuririi.
Dupa cīteva milenii de civilizatie, de-ar īncepe oamenii sa umble dezbracati, aruncīnd cu hainele iluziile implicate, ar deveni cu totii metafizicieni.
Doar cīnd te zaresti gol ti-aduci aminte ca existi si ca esti muritor. Īmbracamintea ne īmprumuta o superioritate artificiala asupra timpului. Cum o sa fii muritor, cu o palarie pe cap si cu o cravata la gīt? Hainele au creat mai multe iluzii decīt religiile.
Pare ca mii si mii de vieti necunoscute se sinucid īnlauntrul meu si din suspinele lor se alcatuieste un extaz final, ca nu sīnt mai mult de o bolta peste infinite sfīrsituri... De m-as putea īmprastia īn elementele chinului, sa ma farīm īn frīnturi de sfīsieri si sa nu mai fiu nicaieri si īn primul rīnd īn mine! Ca īntr-un delir de absenta, sa ma suprim īn toate si sa ma sting, centrifugal mie.
Omul este drumul cel mai scurt īntre viata si moarte.
Moartea este sublimul la īndemīna fiecaruia.
Cele mai crīncene dureri si halucinatiile de groaza cele mai crude nu mi-au lasat un dezgust comparabil celui ce urmeaza despartirii de un grup de oameni pe care īi urasti sau pe care īi iubesti. Ai fost sau n-ai fost stralucitor, admirat sau dispretuit, cīnd te desparti de ei, orice sinucidere e prea dulce. Fiece cuvīnt ce l-ai spus parca a devenit noroi si se ascunde undeva pe fondul izolarii tale, ca sa te murdareasca īn fata ta. Vorbele se transforma īn otrava si, dupa ce te-ai spovedit ceasuri si ceasuri, te ameteste vidul oamenilor si-al tau. Tot ce nu e singur putrezeste, si niciodata n-am fost singur pīna la īnmugurire.
Dupa orice conversatie, esti mai parasit ca īn mormīnt. ºi-ai usurat spiritul si ti-a putrezit inima. Vorbele au zburat īn vīnt si cu ele substanta izolarii tale.
Distanta de lume o putem verifica doar īn iubire. In bratele femeii, inima se supune instinctului, dar gīndul rataceste īn preajma lumii, fruct bolnav al dezradacinarii erotice. Si de aceea īn clocotul senzual al sīngelui se īnalta un protest melodic si sfīsietor ce nu-l distingem totdeauna, dar e prezent īn spatiul unei licariri, amintindu-ne īn treacat vremelnicia duioasa a voluptatii. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sarut, īnvaluiti agonizant de īmbratisari?
Si cum ne-am masura singuratatea, de nu ne-am privi-o īn ochii pierduti ai femeii? Caci prin ei, izolarea īsi ofera o priveliste de infinit siesi.
Echivocul iubirii pleaca din faptul ca esti fericit si nefericit īn acelasi timp, chinul egalīnd voluptatea īntr-un vīrtej unic. De aceea, nefericirea īn dragoste creste cu cīt femeia te īntelege si te iubeste mai mult. O pasiune fara margini te face sa regreti ca marile au fund, si dorul de scufundare īn nemarginit īl stingi īn nesfīrsitul azurului. Cerul macar n-are granite si pare facut pe masura verticalei sinucideri.
Iubirea-i o ispitire de īnec, o tentatie de adīncime. Prin aceasta seamana mortii. Asa se explica de ce sentimentul sfīrsitului īl au numai naturile erotice. Iubind, scobori pīna īn radacinile vietii, pīna īn prospetimea fatala a mortii. Nu sīnt fulgere ca sa te loveasca īn īmbratisari, iar ferestrele dau spre spatiu pentru a te putea arunca prin ele. Este prea multa fericire si prea multa nefericire īn suisurile si scoborīsurile iubirii si inima e prea īngusta dimensiunilor ei.
Erotica emana de dincolo de om; īl copleseste si-l naruie. Si de aceea, napadit de valurile ei, zilele trec fara sa mai observi ca obiectele sīnt, vietatile se agita si viata se macina, caci prins īn somnul voluptuos al iubirii, de prea multa viata si de prea multa moarte, le-ai uitat pe amīndoua, īncīt, trezit din dragoste, sfīsierilor ei neīntrecute le urmeaza o prabusire lucida si nemīngīiata.
Sensul mai adīnc al iubirii nu este inteligibil nici prin geniul spetei si nici chiar prin depasirea individuatiei. Cine poate crede ca ea ar atinge intensitati atīt de furtunoase, de o neumana gravitate, daca noi am fi simple instrumente īntr-un proces īn care personal pierdem? Si cine poate admite ca ne-am angaja īn suferinte atīt de mari, ca sa fim doar victime? Sexele nu sīnt capabile de atīta renuntare si nici de atīta īnselaciune.
In fond, iubim ca sa ne aparam de vidul existentei, ca o reactiune īmpotriva lui. Dimensiunea erotica a fiintei noastre este o plinatate dureroasa care umple golul din noi si din afara de noi. Fara invazia vidului esential, care roade sīmburele firii si naruie iluzia necesara fiintarii, dragostea ar fi un exercitiu usor, un pretext placut, si nu o reactie misterioasa sau o zvīrcolire crepusculara. Nimicul ce ne īnconjoara sufera de prezenta Erosului, care si el este o īnselaciune, atinsa de existenta. Din tot ce se ofera simtirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunta fara sa deschidem bratele golului firesc, banal si vesnic.
Fiind maximum de viata si de moarte, iubirea constituie o iruptie de intensitate īn vid. Si orice intensitate este o suferinta a vidului.
Chinul dragostei - l-am suporta noi oare de n-ar fi el o arma īn contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu īncīntare si suspine, de n-am gasi īn ea o cale de a fi spre nefiinta?
Nu te poti consola de neantul lumii prin forta, ci prin orgoliu. Fiece om e prea mīndru ca sa se īnchine īn fata evidentelor. Si atunci inventeaza existenta.
Intimitatea mea cu lucrurile ce se sting? Ma supravietuiesc dupa orice tristete...
Doar fiind pīna īn gīt īn nefericire, īncepe inima sa-mi bata. Suspinul e spatiul ideal al respiratiei, iar fericirea nu-i temperatura vietii.
Se prea poate ca īn sine iubirea sa contina un potential de fericire mai mare decīt este īnclinata a crede mintea noastra, molipsita de inima. De unde vin atunci acordurile funebre ale esentialei betii si parfumul de sinucidere al īmbratisarilor?
Arheologia fatala a iubirii scoate la suprafata nu numai durerile clare, actuale, ci si toate nefericirile incomplete, pe care credeam a le fi īngropat pe veci, īnsīngerarile ce le socoteam ispravite si īnseteaza dorul suferintelor prelungi. Intocmai ca īn liturghia erotica a lui Wagner, latura de umbre a trecutului se īnsufleteste si pune stapīnire pe chinul nostru incert, īncīt sīntem mai putin nefericiti din senzatiile imediate ale iubirii, cīt din cele dezmortite si trezite din trecut.
Daca dragostea n-ar fi mai mult de o prezenta epidermica, ar fi imposibil s-o asociezi suferintei. Dar ei īi convine un nesfīrsit de predicate, ca si lui Dumnezeu. Femeia poate fi un infinit nul; īn fata iubirii īnsa, infinitul roseste. Caci totul e prea putin, raportat la ea. Nu sīnt clipe de dragoste fata de care moartea pare o simpla obraznicie?
Sīnt oameni care, de n-ar putea gīndi asupra iubirii, ar īnnebuni de iubire. Reflexia este un derivativ unic. Fara ea, nimic n-ar putea fi suportabil. Am muri atunci din cauza lui Dumnezeu, a muzicii sau a femeii. Transpozitia reflexiva īndulceste furia patimilor si atenueaza transportul spre nefiinta din orice voluptate. In felul acesta devine gīndirea un instrument de mediocritate.
Ne agitam, credem si gīndim ca sa ne scuzam existenta. Este ca si cum cineva ne-ar privi din alta lume cu dispret, iar noi, pentru a nu cadea victime ale dezgustului sau, ne justificam prin gesturi, vorbe si fapte. Nadajduim astfel sa obtinem īndurarea sa, iertarea curiozitatii de a fi. - Iar cīnd acel cineva e botezat Dumnezeu, īmpodobim jalnicul nostru spectacol, ca si cum acesta ar fi altceva decīt oglinda Marelui Amarīt.
Totul ma raneste si raiul īmi pare prea brutal. Orice atingere-i o rostogolire de stīnci si rasfrīngerea stelelor īn ochi visatori de fecioara ma doare, ca materie. Florile raspīndesc parfumuri mortale si un crin nu e destul de pur unei inimi fugare din tot. Doar visul de fericire al unui īnger ar putea oferi un pat leganarii ei astrale.
Lumea s-a vestejit īn periferiile inimii, iar mintea zace-n īnserari. Universul īsi īntinde zīmbetul lui īnfricosat, īn care disting - simbol al vietii - un īnger canibal.
Nimic nu poate fi redus la unitate. Haosul pīndeste lumea la toate colturile. Contradictia nu e numai sensul vietii, dar si al mortii. Orice act este identic tuturor celorlalte. Nu exista nici nadejde si nici deznadejde, ci toate sīnt deodata. Mori traind si traind mori. Absolutul este simultaneitate: amurguri, lacrimi, muguri, bestii si roze; toate īnoata īn betia indistinctului. Ah! singuratatile pline - cu senzatia de Dumnezeu īn transa - si-n care esti gelos pe tine īnsuti!
Daca nu simti ca marea īti poate servi de pseudonim, n-ai gustat o clipa din singuratate.
Medicii n-au urechea destul de fina. Dar cīnd stii ca-n orice auscultatie ai descoperi un mars funebru...
Prin tristeti, īti pierzi pozitia de om. De-as da drum slobod pornirilor mele, m-as odihni īntr-un cimitir de cersetori sau de īmparati nebuni.
Numai ca sursa de nefericire este femeia o revelatie a absolutului. Sorbindu-i metafizic alcatuirile misterioase, īnfrīngi viata cu mijloacele ei proprii, chiar cīnd panica anemiei, īn preajma lesinului esential, toarna vapai abstracte īn sīnge.
O dragoste īmplinita, o voluptate ce nu-i un delicios dezastru, compromite īn masura egala pe barbat si pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai suferi. Cu fruntea pe sīni, te despamīntenesti cu tot pamīntul.
Orice-ai face, pentru femeie nu poti avea decīt un cult, chiar misogin fiind. Si apoi, adoratia are un prestigiu mai īnalt cu cīt nu se aplica unei valori intrinseci. Nu adori femeia, ci ceea ce esti prin ea. Un cult necesar pentru a evita narcisismul.
Dupa femei alergi din frica de singuratate si ramīi cu ele dintr-o sete egala acelei frici. Caci mai mult decīt īn orice, īn iubire esti putred de tine īnsuti.
Sexualitatea-i o operatie īn care esti, rīnd pe rīnd, chirurg si poet. O macelarie extatica, un grohait de astri. - Nu stiu de ce īn iubire am senzatii de fost-sfīnt....
Iubirea ne arata pīna unde putem fi bolnavi īn cadrul sanatatii. Starea amoroasa nu-i o intoxicare organica, ci metafizica.
Orice s-ar spune despre sinucidere, nimeni nu-i poate rapi prestigiul absolutului. Caci nu-i ea o moarte care se īntrece pe sine?
Obosit de individuatie, as vrea sa ma odihnesc de mine. Si cum mi-as prafui inima īn departari, ca din urmele de sīnge sa linga serpii īnsetati de otrava - si vipere īncīrligīndu-se īn creier si sugīnd idei dupa idei, tīrītoare īmbatate de deznadejde! Prabusiti-va, tariilor, nu veti avea ce mai turti! Caci astrii se īnvīrt īn univers ca oua clocite, ale caror emanatii toti trandafirii raiului nu le vor acoperi. Putea-voi sa-mi sfarīm gīndurile de propria mea umbra?
Dracii de-ar gusta din amarul sīngelui ar īnnebuni de tristete. Si el circula prin vine īn bunavoie - si nimeni nu-l opreste... Parca se dezgheata lacrimi īn el, īntr-un oftat prelung si īndepartat. Cine-mi va fi plīns īn sīnge?
Daca iubirea n-ar fi amestecul irezolvabil de crima premeditata si de infinita delicatete, ce usor ne-ar fi s-o reducem la formula! Dar chinurile amoroase īntrec tragedia lui Iov... O lepra eterica-i erotica... Societatea nu te izoleaza, ce e drept, dar īti agraveaza chinul, micsorīndu-ti izolarea.
Nimic nu neaga mai intens si mai dureros viata ca pulsatia ei suprema īn iubire. Si vrīnd a ne lega de ea prin femeie, nu facem decīt s-o īntrecem. Iubirea nu īncape īn viata. Si de aceea, parfumul feminin pare aroma de moarte a unei corole de cimitir.
In ce īnfloreste sinuciderea mai mult ca-n zīmbet?
Adīncimea iubirii se masoara dupa potentialul de singuratate si care-si afla expresia īntr-o nuanta de fatal, prezenta īn gesturi, vorbe si suspine. Inclinatia inimii īnspre a nu fi acorda dragostei o seriozitate mai grava decīt deznadejdii. Pe cīnd aceasta ne īnchide accesul spre viitor, azvīrlindu-ne fara scapare īn dezastrul pur al timpului, iubirea amesteca lipsa de sperante cu o ispita de fericire unica. Deznadejdea-i o īnfundatura furioasa, un ireparabil navalnic, o exasperare a imposibilului, pe cīnd iubirea-i o deznadejde īnspre viitor, deschisa fericirii.
Pīna si faptul de a bea apa este un act religios. Absolutul se desfata si-n ultimul firicel de iarba. Absolutul si Vidul...
Unde nu-i Dumnezeu? Unde nu-i Dumnezeu si Nimicul? Deznadejdea-i o vitalitate a Neantului...
Teologia n-a putut lamuri pīna acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia. Si-am īnteles ca-i omul...
Revelatia subita a irealitatii, cīnd, prins de panica, īti vine sa te-ndrepti spre sergentul din colt ca sa-l īntrebi daca exista lumea sau nu... Si cum te linistesti deodata, bucuros de nesiguranta... Caci, īntr-adevar, ce-ai face dac-ar exista?!
Iubesc oamenii Vechiului Testament: sīnt razbunatori si tristi. Singurii care i-au cerut socoteala lui Dumnezeu de cīte ori au vrut, care n-au scapat nici un prilej de a-i aminti ca-i neīndurator si ca ei n-au timp sa mai astepte. Pe atunci muritorii aveau instinct religios, azi doar credinta si nici macar atīt. Raul cel mare al crestinismului este de a nu fi stiut īnaspri raporturile dintre om si Creator. Prea multe solutii si prea multi intermediari. Drama lui Isus a īndulcit suferintele si a rapit dreptul la barbatie īn treburile religioase. Altadata se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile.
Despre gradul de imanenta al eroticii nu-ti dai seama decīt īn muzica religioasa. O asculti si nu pricepi. Spre ce zona dureroasa a pamīntului te scoboara femeia? Sau, cīnd te despamīnteneste, unde ratacesti de nu descoperi cerul? Bach n-a amutit nici un amant. Nici chiar nemīngīiat īn dragoste, nu-l īntelegi; doar īn vacanta erotica. Si poate si mai mult. In vacanta lumii.
Oare, īn afara de iubire, ce ne mai īmpiedica sa ne sfīrsim cu totii-n Dumnezeu?
Putea-vom auzi melodia tainica a fiecarui lucru? Putea-vom asculta un zīmbet? Si ochii vad ei, īntr-adevar, daca nu emana o muzica īndepartata si dulce? Ce sunete pleaca din priviri si mor īn umbra melodioasa a inimii? Totul prinde glas timid si lucrurile parca-si īnalta acordurile spre cer.
Ca un bolnav astral, senzatii tulburator de fine sa te apropie de taina muzicala a fiintei. Auzi totul, plīnsul eteric al unei lumi ascunse? Parca florile si-au rupt radacinile īn inima... si ai ramas singur cu suspinele lor...
Asculti amurgul unui crin? Sau melodia sfīsietoare a unui parfum necunoscut?
De-am mirosi un trandafir pīna la sunet, ce mars funebru ne-ar deschide mai delicat o lespede-n azur? Si azurul īnsusi nu-si pierde stralucirea, supta-n o muzica scoborīnd spre noi?
Cine sa te vindece de tine? O tīnara fata? Dar cine-i darnic pīna la jertfa, ca sa-ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis si nefericire, sa se-ncumete la o povara ce n-o presimte? Si-ai putea sa-ti lepezi otrava sorbindu-ti primaveri īntr-o tinerete defuncta? Sau sa patezi ochi nevinovati cu greul īntristarii? Ce virginitate nu-nceteaza īn preajma lui?
In carnea lucida amorteste seva si ochi stinsi se aprind īntr-o tomnatica ofranda, culeasa de palorile unei iubiri.
De cīnd Eva a trezit pe Adam din somnul inutilei perfectiuni, urmasele ei continua opera de dezmortire si pīna astazi ele ne ademenesc īn nefiinta. Privirea lor nedeslusita, ameteala aeriana din chemarile lor nesigure ramīne-vor straine īntelegerii noastre tulburi?
Viata-i īnvesnicirea clipei de teama nemīngīiata īn care Adam, proaspat izgonit din rai, si-a dat seama de nemasuratul pierderii si de nesfīrsitul pierzaniei ce-l asteapta. Nu reeditam cu totii - īn cursul vietuirii - iluminarea deznadajduita a acelei nemiloase clipe? Mostenirea primului om este lumina īntīii deznadejdi.
Cīnd stelele se vor preschimba-n pumnale si inima-mi va zbura spre ele, toate laolalta n-o vor sfīsia pīna īntr-atīt ca mīhnirea sa nu-si descrie, pe albastrul boltelor, dīra ei razvratita. As vrea sa pier īn fiecare astru, sa ma zdrobesc de fiece īnaltime si-un adapost mortuar s-alcatuiesc, īn stele putrede, pentru un cadavru descompus īn farmecul sferelor.
Ce cīntec s-a pogorīt īn carne si ce pierzanie sonora īmbata fiece celula, de nimeni nu l-ar mai opri, īn avīntul de murire?
Este atīt nedefinibil īn acest cuvīnt: zadarnicie - parca mi l-ar fi soptit Buddha īntr-un cabaret.
O sinucidere face mai mult decīt o ne-sinucidere.
Sīnt unii oameni atīt de prosti, ca de le-ar aparea vreo idee la suprafata creierului ea s-ar sinucide din groaza de singuratate.
Precum neurastenia este implicatia organica a gustului pentru frumusete, asa ametelile traduc īnclinarea noastra spre absolut. Nu mai sīnt obiecte care sa te retina, nici stīlpi de rezemat, nici banci sa-ti odihnesti povara carnii īngīndurate. Incheieturile ti se topesc si cazi īn vesnicia anonima a lucrurilor. Vinele, presimtind alta lume, nu mai adapostesc mīndria verticala, ci vestejesc spre absolut de bunavoie. Iar sufletul, desfermecat de lume si de sine, urmeaza pilda trupului.
Mi-as vrea viata povestita de īngeri veseli īn umbra unei salcii plīngatoare. Si de cīte ori ei nu s-ar dumiri, crengile aplecate sa le lumineze nestiinta cu adierile īntristarii...
De-as vrea sa vad ce m-a īmbogatit mai mult īn cursul vietuirii, din ce am iesit mai tare si mai singur - nici dragostea, nici chinul imediat al trupului sau temerea īn preajma neīntelesului si nici cainta necurmata a gīndului n-ar fi izvorul cresterii launtrice, ci toate laolalta, īnvaluite si purificate īn sentimentul mortii. Fara el, te īnalti anapoda, īndepartīnd din sfīrsit grauntele de nimb sau de apoteoza. Cīnd īnsa moartea īncolteste īn fiece suflare, rodul suferintelor noastre īsi pastreaza o maturitate neatinsa si viata este mai putin pierzanie, acordata ultimelor ei rosturi. Nu cresti decīt la unison cu o agonie-n floare. Prin sentimentul mortii, facem viata complice cu absolutul, chiar daca-i rapim din fragezime. Inchisi īn marginile individuale, ce-am face fara ispita de dezmarginire a mortii? Doar murind am fost mai mult decīt mine, murind rodnic, germinīnd īn vis si forta o agonie ondulata. De ce sfīrsit m-as īnfrica, atunci cīnd l-am anticipat voios īn maduva si-n gīnduri? Sau fi-va vreo celula care sa nu fi dospit moartea?
Dar se prea poate sa fi īmbogatit o vietuire peste prevederile ei. Daca nu cumva, din zarea vietii, infinitul e o boala. De unde ar pleca altcum mīndria sīngelui trist?
Sīnt priviri feminine care au ceva din perfectiunea trista a unui sonet.
Fara nefericire, iubirea n-ar fi mai mult de o administratie a naturii.
In fiece parfum se tīnguie un plīns imaterial al florilor, de data ce ne inspira o destramare funebra. Invaluiti īn el, nelinistea mortii ne cuprinde ca o seva pornind de departe si ridicīndu-se domol si trist īn vlaga trupului. Si cum suspina un trandafir īn mīhnirea noastra, īnnobilīnd-o!
Sau parfumuri īncarcate de sinucidere, plutind vast si tulbure spre inimi
Chiar daca stii de cīnd melancolia te-a dezbinat de fire, īti pare totusi ca te-a īnsotit dintotdeauna, ca te-ai nascut cu ea si poate chiar din ea. Mort fiind, te-ar supravietui, tesīndu-si poezia violeta a stingerii far-de sfīrsit.
Sentimentul vesniciei negative a vietii mele... Am murit far-de-īncep
Cīnd nu te mai simti deloc om si continui totusi a iubi, contradictia se mareste īntr-o suferinta nespusa, infernala. Iubirea - de bine, de rau - deriva din conditia vietatii ca atare, iar la om ea nu-i īmplinire decīt apartinīnd, prin toate slabiciunile, formei de viata ce el o reprezinta. Femeia - acest om prin excelenta - s-o ridici la tine nu poti, sa te scobori la ea, mai putin. Atunci, traiesti īn preajma ei si suferi, īnvaluind-o īn ne-umanitate. Perversiunea aceasta, de a iubi o fiinta omeneasca atunci cīnd nu mai ai senzatii de om, cīnd nu esti nici deasupra si nici dedesubt, ci īn afara de soarta umana! Si iluzia femeii crezīnd a-ti oferi uitarea si nefacīnd decīt a te verifica de departarea ta de toate si de tot!
De ce nu s-o-ndura pamīntul sa-si deschida vagaunile si-nghitindu-ma, sa-mi sfarme oasele si sa-mi suga sīngele? Doar numai asa s-ar īmplini visul de groaza care ma asaza sub greul muntilor si marilor. Nu sīnt un stīrv care zareste din fundul lumilor cum se zdrobesc tarii si bolti, spre a se rostogoli pe el si a-l turti? Sub ce stea n-am murit, sub ce mare si sub ce uscat? Ah! totul a murit, īn frunte cu moartea! - Universul? Parca zaresc naluci din fundul unei masele stricate...
Un vampir - sugīndu-mi ultima picatura de sīnge si-ncepīnd apoi sa cīnte trist...
Totul trebuie reformat - pīna si sinuciderea...
Oamenii īti cer o meserie. - Ca si cum faptul de-a trai n-ar fi una - si īnca cea mai grea!
Sīnt un Iov fara prieteni, fara Dumnezeu si fara lepra.
Numai marindu-ti nefericirea, prin gīnd si fapta, poti gasi īn ea placere si duh.
Adevarul - ca orice minus de iluzie - nu apare decīt īntr-o vitalitate compromisa. Instinctele, nemaiputīnd alimenta farmecul erorilor īn care se scalda viata, īsi umplu golurile cu dezastrul luciditatii. Incepi sa vezi cum stau lucrurile si atunci nu mai poti trai. Fara erori, viata e un bulevard desert prin care evoluezi ca peripatetician al tristetii.
Nevoia de a-ti pune capat zilelor īn inima unei femei palide, ca sa-ti poarte cadavrul o nonviata... sau de a vorbi despre dragoste atīt de eteric, ca si fulgii sa-si ceara scuze. O iubire vaporoasa ca schizofrenia unui parfum...
In cafenea - mai mult ca oriunde - nu mai poti sta de vorba decīt cu Dumnezeu.
Imi mai amintesc ca sīnt doar auzindu-mi pasii pe caldarīm īn nopti tīrzii.
Mai fi-voi multa vreme vecin al inimii mele? Cīt voi mai merge alaturi de timpul meu? Si cine m-o fi surghiunit departe de mine?
Ochii pierduti ai femeilor triste - si care n-ar trebui deschisi decīt la Judecata de Apoi...
Viata, neridicata la rangul de vis, seamana unui Apocalips al prostiei si al vulgaritatii. Cine-ar suporta-o, fara coeficientul ei de irealitate?
Gīndurile aromate de noble |
|
|
|
|
|
Date
despre autor |
|
|
Data nasterii:
|
|
|
Locul nasterii:
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|