|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
amurgul gandurilor |
|
|
de
emil cioran |
|
|
|
AMURGUL GANDURILOR
... hråniti-l cu pīinea si
Cronici 2,18
Poti spune usor ca universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supara. - Dar afirma acelasi lucru despre un individ oarecare; el va protesta si va lua chiar masuri spre a te sanctiona.
Asa sīntem cu totii: ne scoatem din cauza cīnd e vorba de un principiu general si nu ne e rusine sa ne izolam īntr-o exceptie. Daca universul n-are nici un rost, scapat-am careva din blestemul acestei osīnde?
Tot secretul vietii se reduce la atīt: ea n-are nici un rost; fiecare din noi gaseste īnsa unul.
Singuratatea nu te-nvata ca esti singur, ci singurul.
Dumnezeu are tot interesul sa-si vegheze adevarurile. Uneori, o simpla smucitura din umeri i le darīma pe toate, caci gīndurile i le-au surpat de mult. Daca un vierme e capabil de neliniste metafizica, si el īi tulbura somnul.
Gīndul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu mortii. El nu īmblīnzeste deloc īntunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cīnd īsi cauta pulsul prin teroarea nimicului....
Se spune ca Diogene s-ar fi ocupat cu falsificarea de bani. - Orice om care nu crede īn adevarul absolut are drept sa falsifice totul.
Diogene, daca se nastea dupa Cristos, ar fi fost un sfīnt. - Admiratia pentru cinici si doua mii de ani de crestinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios
Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...
Daca ar prinde glas agitatia surda din mine, fiecare gest ar fi o īngenunchere la un zid al plīngerii. Port un doliu din nastere - doliul acestei lumi.
Tot ce nu-i uitare ne uzeaza substanta; remuscarea este la antipodul uitarii. De aceea se ridica ea amenintatoare ca un monstru stravechi ce te rapune din privire sau īti umple clipele cu senzatii de plumb topit īn sīnge.
Oamenii simpli simt remuscari īn urma unui act oarecare; ei stiu de ce le au, fiindca motivele le sīnt sub ochi. Īn zadar le-am vorbi de accese, ei n-ar putea īntelege taria unui chin inutil.
Remuscarea metafizica este o tulburare fara cauza, o neliniste etica pe marginea vietii. N-ai nici o vina pe care s-o regreti, si totusi simti remuscari. Nu-ti aduci aminte de nimic, dar te napadeste un infinit dureros al trecutului. N-ai facut nici o fapta rea, dar te simti responsabil de raul universului. Senzatii de Satana īn delir de scrupul. Principiul Raului īn mrejele problemelor etice si-n teroarea imediata a solutiilor.
Cu cīt esti mai putin indiferent īn fata raului, cu atīt esti mai aproape de remuscarea esentiala. Aceasta-i uneori tulbure si echivoca: atunci porti povara absentei Binelui.
Violetul e culoarea remuscarii. (Ceea ce e straniu īn el pleaca din lupta dintre frivolitate si melancolie, cu triumful ultimei.)
Remuscarea este forma etica a regretului. (Parerile de rau devin probleme, iar nu tristeti.) Un regret ridicat la rangul de suferinta.
Ea nu rezolva nimic, dar īncepe totul. Aparitia moralei este identica īntīiului freamat de remuscare.
Un dinamism dureros face din ea o risipa somptuoasa si zadarnica a sufletului. - Numai marea - si fumul de tigara - ne dau imaginea ei.
Pacatul este expresia religioasa a remuscarii, precum regretul expresia ei poetica. Primul este o limita superioara; ultimul, una inferioara.
Te caiesti de ceva ce s-a īntīmplat sub tine... Erai liber sa dispui alt curs lucrurilor, dar atractia raului sau a vulgaritatii a īnvins reflectia etica. Ambiguitatea pleaca din amestecul de teologie si vulgaritate din orice remuscare.
In nimic nu simti mai dureros ireversibilitatea timpului ca īn ea. Ireparabilul nu-i decīt interpretarea morala a acestei ireversibilitati.
Raul ne dezvaluie substanta demonica a timpului; binele, potentialul de vesnicie al devenirii. Raul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu stie diferentia rational unul de celalalt. Dar simtim cu totii caldura dureroasa a raului si raceala extatica a binelui.
Dualismul lor transpune īn lumea valorilor un altul mai adīnc: nevinovatie si cunoastere.
Ceea ce deosebeste remuscarea de deznadejde, de ura sau de groaza este o īnduiosare, un patetic al incurabilului.
Sīnt atīti oameni pe care īi separa de moarte doar nostalgia ei! In aceasta, moartea īsi creeaza din viata o oglinda pentru a se putea admira. Poezia nu-i decīt instrumentul unui funebru narcisism.
Atīt animalele, cīt si plantele sīnt triste, dar ele n-au descoperit tristetea ca un procedeu de cunoastere. Numai īn masura īn care omul īl foloseste īnceteaza a fi natura. Privind īn jurul nostru, cine nu observa c-am acordat prietenia la plante, animale si la cīte minerale! - dar nici unui om.
Lumea nu-i decīt un Nicaieri universal. De aceea, n-ai unde sa te duci niciodata...
Toate momentele acelea cīnd viata tace, ca sa-ti auzi singuratatea... Īn Paris, ca si īntr-un catun īndepartat, timpul se retrage, se īnghemuieste īntr-un colt al constiintei si ramīi cu tine īnsuti, cu umbrele si luminile tale. Sufletul s-a izolat si īn zvīrcoliri nedefinite se ridica la suprafata ta, ca un cadavru pescuit īn adīncimi. Si atunci īti dai seama ca mai exista si alt sens al pierderii sufletului decīt cel biblic.
Toate gīndurile par gemetele unei rīme calcate de īngeri.
Nu poti pricepe ce īnseamna meditatia daca nu esti obisnuit sa asculti tacerea. Vocea ei este un īndemn la renuntare. Toate initierile religioase sīnt cufundari īn adīncimile ei. Din misterul lui Buddha am īnceput sa banuiesc īn clipa īn care m-a apucat frica de tacere. Mutenia cosmica īti spune atītea lucruri, ca lasitatea te īmpinge īn bratele acestei lumi.
Religia-i o revelatie atenuata a tacerii, o īndulcire a lectiei de nihilism ce ne-o inspira soaptele ei, filtrate de teama si prudenta noastra... Astfel se asaza tacerea la antipodul vietii.
De cīte ori īmi vine-n minte cuvīntul: ratacire, de atītea ori am revelatia omului. Si tot de atītea ori, parca au atipit muntii pe fruntea mea...
Suso ne spune, īn autobiografia sa, ca si-a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, īn dreptul inimii. Sīngele n-a curs īn zadar, caci dupa o vreme descopera o lumina īn acele litere, pe care le acopera ca sa nu le zareasca nimeni. - Ce mi-as scrie īn dreptul inimii? - Se prea poate ca: nefericire. Si surpriza lui Suso s-ar repeta la interval de secole, daca diavolul ar avea lumina macar pentru emblema lui... In felul acesta, inima omeneasca ar ajunge reclama luminoasa a Satanei.
Sīnt poieni īn care īngerii īsi fac vilegiatura. In ele as semana flori din marginea deserturilor, ca sa ma odihnesc īn umbra propriului simbol.
Trebuie sa ai spiritul unui sceptic grec si o inima de Iov ca sa īncerci sentimentele īn ele īnsele: un pacat fara vina, o tristete fara motiv, o remuscare fara cauza, o ura fara obiect...
Sentimente pure - care īsi au echivalentul īn a filozofa fara probleme. Nici viata si nici gīndirea nu mai au - īn felul acesta - vreo legatura cu timpul, iar existenta se defineste ca o suspendare. Tot ce se petrece īn tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindca nu se īndreapta nicaieri, ci se epuizeaza īn finalitatea interna a actului. Devii cu atīt mai esential, cu cīt rapesti istoriei tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n-au data, iar viata īn ea īnsasi e mai putin localizabila decīt neantul.
In dorul dupa absolut exista puritatea unui vag, care trebuie sa ne lecuiasca de infectiile temporale si sa ne serveasca de prototip al neīncetatei suspendari. Caci aceasta nu-i, īn fond, decīt deparazitarea constiintei de timp.
De cīte ori ma gīndesc la om, mila īmi īneaca gīndurile. Si astfel nu-i pot da de urma īn nici un chip. O frīntura īn natura te obliga la meditatii frīnte.
Pasiunea pentru sfintenie īnlocuieste alcoolul īn aceeasi masura ca muzica. Tot asa, erotica si poezia. Forme diferite ale uitarii, perfect substituibile. Betivii, sfintii, īndragostitii si poetii se afla initial la aceeasi distanta de cer sau, mai bine zis, de pamīnt. Numai caile difera, desi toti sīnt pe cale sa nu mai fie oameni. - Asa se explica de ce o voluptate a imanentei īi condamna īn mod egal.
Timiditatea este un dispret instinctiv al vietii; cinismul, unul rational. Induiosarea? Un amurg delicat al luciditatii, o degradare a spiritului la rangul inimii.
In orice timiditate se afla o nuanta religioasa. Teama ca nu sīntem ai nimanui, ca Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui... Neīncrederea metafizica ne creeaza o neprielnicie īn fire si o jena īn societate. Lipsa de īndrazneala īntre oameni - decantarea fortei īn dispret - pleaca dintr-o vitalitate nesigura, agravata de banuieli la ce e mai esential īn lume. Un instinct sigur si o credinta hotarīta īti dau dreptul sa fii obraznic; te silesc chiar. - Timiditatea-i modul de a-ti īnvalui un regret. Caci orice īndrazneala nu e decīt forma pe care o ia lipsa de regrete.
De cīte ori nu mai ai iluzii, este ca si cum ai fi servit de oglinda toaletei intime a vietii. - Mister mai īnduiosator ca īn dragostea de viata nu exista; ea singura calca peste toate evidentele. Trebuie sa nu mai apartii deloc lumii ca viata sa-ti para un absolut. O perspectiva din cer asa o proiecteaza.
Unde apare paradoxul moare sistemul si triumfa viata. Prin el īsi salveaza onoarea ratiunea īn fata irationalului. Ce e tulbure īn viata nu poate fi exprimat decīt īn blestem sau imn. Cine nu le poate mīnui mai are la īndemīna o singura scapare: paradoxul - surīs formal al irationalului.
Ce-i el din perspectiva logicii daca nu un joc iresponsabil, iar din a bunului-simt o imoralitate teoretica? Dar nu ard īn el toate irezolvabilele, nonsensurile si conflictele ce framīnta subteran viata? De cīte ori umbrele ei nelinistite se marturisesc ratiunii, aceasta le īmbraca soaptele īn eleganta paradoxului, spre a le masca originea. Insusi cel de salon, este el altceva decīt expresia cea mai profunda pe care o poate afecta superficialitatea?
Paradoxul nu-i o solutie; caci nu rezolva nimic. Poate fi folosit doar ca īmpodobire a ireparabilului. A voi sa īndrepti ceva cu el este cel mai mare paradox. Fara dezabuzarea ratiunii nu mi-l pot īnchipui. Lipsa ei de patos o obliga sa traga cu urechea la murmurul vietii si sa-si desfiinteze autonomia īn talmacirea acesteia. In paradox, ratiunea se anuleaza pe ea īnsasi; si-a deschis granitele si nu mai poate opri navala erorilor palpitante, a erorilor care zvīcnesc.
Teologii sīnt paraziti ai paradoxului. Fara īntrebuintarea lui inconstienta, ei trebuiau sa depuna de mult armele. Scepticismul religios nu e decīt practica lui constienta.
Tot ce nu īncape īn ratiune este motiv de īndoiala; dar īn ea nu este nimic. De aici avīntul rodnic al gīndirii paradoxale, care a introdus continut īn forme si a dat curs oficial absurditatii.
Paradoxul īmprumuta vietii farmecul unei absurditati expresive. Īi īntoarce ceea ce ea i-a atribuit dintru īnceput.
Dac-as fi Moise, as scoate cu toiagul regrete din stīnci. Oricum - este si acesta un mod de-a stinge setea muritorilor...
Ceea ce-i religios nu-i chestiune de continut, ci de intensitate. Dumnezeu se determina ca un moment al frigurilor noastre, asa īncīt lumea īn care vietuim devine un obiectiv atīt de rar al sensibilitatii religioase prin faptul ca n-o putem gīndi decīt īn clipele neutre. Fara calduri nu depasim cīmpul perceptiei, adica nu vedem nimic. Ochii servesc pe Dumnezeu numai cīnd nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare.
Intensificarea nu importa carei senzatii este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvaluie Raul (calea negativa spre Dumnezeu). Viciul e mai aproape de absolut decīt un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibila īn masura īn care nu mai sīntem natura.
Un om lucid īsi masoara caldurile la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, vesnic pe urmele lui, abandonīndu-se echivoc nascocirilor tristetii sale. In luciditate, cunoasterea este un omagiu fiziologiei.
Cu cīt stim mai mult despre noi, cu atīt īndeplinim cerintele unei igiene, care consista īn realizarea transparentei organice. De atīta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel sa asisti la tine īnsuti.
Sursa isteriei sfinte īn mīnastiri nu poate fi decīt ascultarea tacerii, contemplarea spectacolului de liniste al singuratatii. - Dar palpitatia launtrica a Timpului, pierderea constiintei īn ondulatia valurilor temporale? Sursa isteriei laice...
Timpul este un surogat metafizic al marii. Nu te gīndesti la el decīt spre a īnvinge nostalgia ei.
Daca se admite īn univers un infinitezimal real, totul este real; - daca nu exista ceva, nu exista nimic. A face concesii multiplicitatii si a reduce totul la o ierarhie de aparente īnseamna a nu avea curajul negatiei. Distanta teoretica de viata si slabiciunea sentimentala pentru ea ne duc la solutia sovaitoare a treptelor irealitatii, la un pro-contra firii.
Situatia paradoxala exprima o indeterminatie esentiala a fiintei. Lucrurile nu s-au asezat. Atīt ca situatie reala, cīt si ca forma teoretica - paradoxul izvoraste din conditia nedesavīrsirii. Unul singur, si ar arunca raiul īn aer.
Contingenta - oazele de arbitrar īn desertul Necesitatii - nu e sesizabila de formele ratiunii decīt prin interventia de mobilitate pe care-o introduce neastīmparul paradoxului. Ce-i el daca nu o iruptie demoniaca īn ratiune, o transfuzie de sīnge īn Logica si o suferinta a formelor?
Semnul hotarītor ca misticii n-au rezolvat nimic, dar au īnteles totul? Avalansa de paradoxe īn preajma lui Dumnezeu, spre a se usura de teama neīntelesului. Mistica este suprema expresie a gīndirii paradoxale. Īnsisi sfintii au folosit acest instrument al indeterminatiei spre a preciza indescifrabilul divin.
Senzatii eterice ale Timpului īn care vidul īsi surīde lui īnsusi...
Melancolia - nimb vaporos al Temporalitatii.
Existenta demoniaca ridica fiece clipa la demnitatea de eveniment. Actiunea - moarte a spiritului - emana dintr-un principiu satanic, īncīt luptam īn masura īn care avem ceva de ispasit. Mai mult decīt orice, activitatea politica e o ispasire inconstienta.
Sensibilitatea fata de timp pleaca din incapacitatea de a trai īn prezent. Īti dai seama īn fiece clipa de miscarea nemiloasa a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vietii. Nu mai traiesti īn timp, ci cu el, paralel lui.
Fiind una cu viata, esti timp. Traindu-l, mori īmpreuna cu el, fara īndoieli si fara chin. Sanatatea perfecta se realizeaza īn asimilarea temporala, pe cīnd starea de boala este o disociere echivalenta. Cu cīt percepi mai bine timpul, cu atīt esti mai īnaintat īntr-o dizarmonie organica.
In mod firesc, trecutul se pierde īn actualitatea prezentului, se īnsumeaza si se topeste īn el. Regretul - expresie a acuitatii temporale, a dezintegrarii din prezent - izoleaza trecutul ca actualitate, īl vitalizeaza printr-o adevarata optica regresiva. Caci īn regret trecutul pastreaza o virtute de posibil. Un ireparabil convertit īn virtualitate.
Cīnd stii neīncetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se īnjghebeaza īn jurul acestei constiinte īncearca sa-l salveze pe toate laturile. Profetia este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Neputīnd fi īn prezent, transformam trecutul si viitorul īn prezente, īncīt nulitatea actuala a timpului ne usureaza accesul infinitatii lui.
A fi bolnav īnseamna a trai īntr-un prezent constient, īntr-un prezent sie īnsusi trans-lucid, caci teama de trecut si de viitor, de ce s-a īntīmplat si de ce se va īntīmpla, dilata clipa pe masura imensitatii temporale.
Un bolnav care-ar putea trai naiv n-ar fi propriu-zis bolnav, caci poti fi atins de cancer, daca n-ai teroarea deznodamīntului (acest viitor care fuge īnspre noi, nu spre care alergam), esti sanatos. Nu exista boli, ci numai constiinta lor īnsotita totdeauna de hipertrofia simtului temporal.
Uneori nu ni se īntīmpla sa pipaim timpul, sa-l pierdem printre degete, īn excese de intensitate care-l proiecteaza īn conture materiale? Sau alteori sa-l simtim ca o adiere subtila prin firele de par? Sa fi obosit? Cauta el vreun culcus? Sīnt inimi mai ostenite ca el si care totusi nu i-ar refuza azilul...
Raul, parasind indiferenta originara, si-a luat Timpul ca pseudonim.
Oamenii au construit paradisul filtrīnd eternitatea, din esenta de vesnicie. Acelasi procedeu aplicat ordinii temporale ne face inteligibila suferinta. Caci, īntr-adevar, ce este ea daca nu esenta de timp?
Dupa miezul noptii, gīndesti ca si cum n-ai mai fi īn viata sau - īn cel mai bun caz - ca si cum n-ai mai fi tu. Devii o simpla unealta a tacerii, a vesniciei sau a vidului. Te crezi trist si nu stii ca acestea respira prin tine. Esti victima unui complot al fortelor obscure, caci dintr-un individ nu se poate naste o tristete care sa nu īncapa īn el. Tot ce ne īntrece īsi are sursa īn afara de noi. Atīt placerea, cīt si suferinta. Misticii au raportat revarsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru ca nu puteau admite ca marginirea individuala este capabila de atīta plinatate. Asa se īntīmpla cu tristetea si cu toate. Esti singur, dar cu toata singuratatea.
Cīnd totul se mineralizeaza, nostalgia īnsasi devine geometrie, stīncile par fluide fata de īmpietrirea vagului sufletesc si nuantele sīnt mai prapastioase decīt muntii. Atunci nu-ti mai trebuie decīt tremurul si privirea cīinilor calcati, si-un ceas hodorogit din alte secole - perna a unei frunti īnnebunite.
De cīte ori ma primblu prin ceata, ma dezvaluiesc mai usor mie īnsumi. Soarele te īnstraineaza, caci descoperindu-ti lumea, te leaga īnselaciunilor ei. Dar ceata este culoarea amaraciunii.
Accesele de mila sīnt precedate de o stare de slabire generala, īn care umbli cu teama de a nu cadea īn toate obiectele, de a nu te topi īn ele. Mila este forma patologica a cunoasterii intuitive. Cu toate acestea, nu poate fi asezata īn rīndul bolilor, ea fiind un lesin... vertical. Cazi īn directia propriei singuratati.
Noptile albe - singurele negre - te fac un adevarat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund... Scufundarea muzicala si nedefinita spre radacinile temporalitatii ramīne o voluptate neīmplinita, fiindca nu putem atinge marginile timpului decīt sarind din el. Saltul acesta ni-l face īnsa exterior; īi percepem marginile, dar nu īn experienta lui. Suspendarea īl transforma īn irealitate si-i rapeste sugestia de infinit - decor al noptilor albe.
Somnul n-are alt rost decīt uitarea timpului, a principiului demonic ce vegheaza īn el.
In biserici ma gīndesc adesea ce lucru mare ar fi religia daca n-ar fi credinciosii, ci numai nelinistea religioasa a lui Dumnezeu, de care ne vorbeste orga.
Mediocritatea filozofiei se explica prin faptul ca nu se poate cugeta decīt la o temperatura scazuta. Cīnd esti stapīn pe febra, orīnduiesti gīndurile ca papusile; tragi ideile de ata si publicul nu se refuza iluziei. Dar cīnd orice privire spre tine īnsuti e un incendiu sau un naufragiu, cīnd peisajul launtric e o devastare somptuoasa de flacari evoluīnd la orizontul marilor - atunci dai drumul gīndurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior.
Daca as sti c-am fost trist o singura data din cauza oamenilor, de rusine as depune armele. Ei pot fi uneori iubiti sau urīti si totdeauna compatimiti, dar atentia unei īntristari e o concesie degradanta. Clipele de generozitate divina, īn care i-am īmbratisa pe toti, sīnt inspiratii rare, adevarate gratii.
Iubirea de oameni este boala tonica si īn acelasi timp ciudata, fiindca nu-i sprijinita de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n-a existat pīna acum si desigur nu va exista niciodata. Cunoasterea nu merge īn sensul umanitatii. - Sīnt īnsa pauze ale luciditatii, recreatii ale cunoasterii, crize ale ochiului necrutator, care īl pun īn situatia stranie a iubirii. Atunci ar dori sa se īntinda īn mijlocul strazii, sa sarute talpile muritorilor, sa dezlege curelele īncaltamintei negustorilor ca si cersetorilor, sa se tīrīie prin toate ranile si īnsīngerarile, sa atīrne de privirea criminalului aripi de porumb - sa fie ultimul om din dragoste!
Cunoasterea de oameni si dezgustul fac din psiholog, de bine, de rau, o victima a propriilor lui cadavre. Caci pentru el orice iubire este o ispasire. - Oamenii pe care i-a anulat cunoasterea mor īn tine; victimele dispretului tau putrezesc īn inima ta. Si īntreg acest cimitir care prinde viata īn delirul de dragoste, īn spasmele ispasirii tale!
Sublimul este incomensurabilul ca sugestie de moarte. Marea, renuntarea, muntii si orga - īn moduri diferite si totusi īn acelasi fel - sīnt īncoronarea unui sfīrsit, care desi se consuma īn timp, destructia lui este totusi dincolo de el. Caci sublimul e o criza temporala a eternitatii.
Ceea ce-i sublim īn exemplul lui Isus deriva din ratacirea prin timp a vesniciei, din nemasurata ei degradare. Tot ce e īnsa scop īn existenta Mīntuitorului atenueaza ideea de sublim, care exclude aluziile etice. Daca s-a coborīt de bunavoie ca sa ne salveze, atunci el ne poate interesa numai īn masura īn care gustam estetic un gest etic. Dimpotriva, daca trecerea lui printre noi este numai o greseala a vesniciei, o ispitire inconstienta de moarte a perfectiunii, o ispasire īn timp a absolutului, atunci proportiile enorme ale acestei inutilitati nu se īnalta sub semnul sublimului? - Estetica sa mai salveze crucea, ca simbol al vesniciei.
Nu exista o placere mai mare ca aceea sa crezi c-ai fost filozof - si nu mai esti.
A suferi īnseamna a medita o senzatie de durere: a filozofa - a medita asupra acestei meditatii.
Suferinta-i ruina unui concept; o avalansa de senzatii, care intimideaza orice forma.
Totul īn filozofie este de rangul al doilea, al treilea... Nimic direct. Un sistem se construieste din derivari, el īnsusi fiind derivatul prin excelenta. Iar filozoful nu-i mai mult de un geniu indirect.
Nu putem fi atīt de generosi cu noi īnsine, īncīt sa nu ne zgīrcim īn libertatea ce ne-o acordam. De nu ne-am pune piedica, de cīte ori fiece clipa n-ar fi altceva decīt o supravietuire! Nu se īntīmpla de multe ori sa ramīnem noi īnsine doar prin ideea limitelor noastre? O biata amintire a unei individualizari trecute, o zdreanta a propriei individuatii... Ca si cum am fi un obiect ce-si cauta un nume īntr-o natura fara identitate. - Omul e facut - ca toate vietatile - pe masura unor anumite senzatii. Or, se īntīmpla ca ele sa nu-si mai faca loc una alteia, īn succesiunea normala, ci sa napadeasca toate īntr-o furie elementara, roind īn jurul unei epave - din plenitudine - care e eul. Unde sa mai fie loc atunci pentru pata de vid care e constiinta?
Este atīta crima si poezie īn Shakespeare, ca dramele lui par concepute de un trandafir īn dementa.
Oricīta amaraciune ar fi īn noi, ea nu-i atīt de mare īncīt sa ne poata dispensa de amaraciunile altora. Iata de ce lectura moralistilor francezi este balsamica īn orele tīrzii. Ei au stiut totdeauna ce īnseamna a fi singur īntre oameni; rar de tot ce e singuratatea īn lume. Pīna si Pascal n-a putut īnvinge conditia lui de om retras din societate. O suferinta ceva mai redusa, si-am fi īnregistrat doar o mare inteligenta. - Intre francezi si Dumnezeu s-a interpus totdeauna salonul.
Doua lucruri m-au umplut neīncetat de o isterie metafizica: un ceas care sta si un ceas care umbla.
Cu cīt oamenii te intereseaza mai putin, cu atīt devii mai timid īn fata lor, iar cīnd ajungi sa-i dispretuiesti, īncepi sa te bīlbīi. - Natura nu-ti iarta nici un pas peste inconstienta ei si-ti urmareste toate cararile orgoliului, īmpīnzindu-le de regrete. Cum s-ar explica altcum ca oricarui triumf peste conditia de om i se asociaza o parere de rau corespunzatoare?
Timiditatea īmprumuta fiintei umane ceva din discretia intima a plantelor, iar unui spirit agitat de el īnsusi o melancolie resemnata care pare a fi aceea a lumii vegetale. Sīnt gelos pe un crin numai cīnd nu-s timid.
Daca suferinta n-ar fi un instrument de cunoastere, sinuciderea ar fi obligatorie. Si viata īnsasi - cu inutilitatile ei sfīsietoare, cu bestialitatea ei obscura, care ne tīrīie īn erori pentru a ne spīnzura din cīnd īn cīnd de cīte un adevar, cine ar putea-o suporta, de n-ar fi un spectacol de cunoastere unic? Traind primejdiile spiritului, ne mīngīiem prin intensitati de lipsa unui adevar final.
Orice eroare este un fost adevar. Nu exista īnsa una initiala, deoarece īntre adevar si eroare distanta e marcata doar de pulsatie, de animatia launtrica, de ritmul secret. Astfel, eroarea-i un adevar care nu mai are suflet, un adevar uzat si care asteapta sa fie vitalizat.
Adevarurile mor psihologic, nu formal; ele īsi mentin valabilitatea, continuīnd nonviata formelor, desi pot sa nu mai fie valabile pentru nimeni.
Tot ce-i viata īn ele se petrece īn timp; eternitatea formala le asaza īntr-un vid categorial.
Pentru un om, cam cīt tine un adevar? Nu mai mult ca o pereche de ghete. Doar cersetorii nu le schimba niciodata. Intru cīt esti īnsa īn rīnd cu viata, trebuie sa te primenesti īncontinuu, caci plinatatea unei existente se masoara dupa suma de erori īnmagazinate, dupa cantitatea de ex-adevaruri.
Nimic din ceea ce stim nu ramīne neispasit. Orice paradox, curaj de gīnd sau indiscretie a spiritului le platim scump mai curīnd sau mai tīrziu. Este de un farmec straniu aceasta pedeapsa care urmeaza oricarui progres al cunoasterii. Ai sfīsiat un val ce acoperea inconstienta naturii? Īl vei ispasi īntr-o tristete a carei sursa n-o vei banui. Si-a scapat un gīnd plin de rasturnari si amenintator? Sīnt nopti ce nu pot fi umplute decīt de evolutiile caintei. Ai pus prea multe īntrebari lui Dumnezeu? Atunci, de ce te mira povara raspunsurilor ce nu le-ai primit?!
Indirect, prin consecinte, cunoasterea-i un act religios.
Ispasim cu voluptate spiritul si cu toata abandonarea īn inevitabil. Cum dezintoxicarea de cunoastere este imposibila, deoarece o cere organismul, incapabil de-a se obisnui cu doze mici, - sa facem si din actul reflex o reflexie. In felul acesta, setea infinita a spiritului īsi afla o ispasire echivalenta.
Cultul frumusetii seamana unei lasitati delicate, unei dezertari subtile. N-o iubesti oare fiindca te scuteste de-a trai? Sub impresia unei sonate sau unui peisaj, ne dispensam de viata cu un zīmbet de bucurie dureroasa si de superioritate visatoare. Din centrul frumusetii, totul este īn urma noastra si nu putem privi spre viata decīt īntorcīndu-ne. Orice emotie dezinteresata, neasociata imediatului existentei, īncetineste mersul inimii. Intr-adevar, organul timpului, care-i inima, ce-ar mai putea marca īn amintirea vesniciei care e frumusetea?!
Ceea ce nu apartine timpului ne retine respiratia. Umbrele eternitatii, ce se apleaca de cīte ori singuratatea este inspirata de un spectacol de frumusete, ne taie suflarea. Ca si cum am pīngari nemarmurirea prin aburii respiratiei noastre!
Cīnd toate lucrurile ce le-as atinge ar deveni triste, cīnd o privire furisata spre cer i-ar īmprumuta culoarea mīhnirilor, cīnd n-ar exista ochi uscati īn preajma mea si as evolua pe bulevarde ca prin maracini, ca urmele pasilor mei le-ar sorbi soarele spre a se īmbata de durere, atunci as avea dreptul si mīndria sa afirm viata. Orice aprobare ar avea de partea ei marturia infinitului de suferinta si orice bucurie sprijinul amaraciunilor. E urīt si vulgar a scoate o afirmatie īntaritoare din ce nu e plenitudine de rau, durere si mīhnire. Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindca nu pleaca din febra, din īnaltimi si ameteli. Tot asa o pasiune ce nu-si extrage taria din umbrele vietii. In scuipat, īn gunoi, īn tina anonima a ulitelor zace un izvor mai curat si nesfīrsit mai rodnic decīt īn īmpartasirea blīnda si rationala din viata. Avem destule vine prin care sa urce adevarurile, destule vine īn care ploua, ninge, bate vīntul, apun si rasar sori. Si-n sīngele nostru nu cad stele spre a-si recapata sclipirea?
Nu-i loc sub soare ca sa ma retina si nici umbra sa ma adaposteasca, fiindca spatiul devine vaporos īn avīntul ratacitor si-n fuga nesatioasa. Ca sa ramīi undeva, ca sa-ti ai locul tau īn lume, trebuie sa fi īmplinit miracolul de a te fi aflat īn vreun punct al spatiului, negīrbovit de amaraciuni. Cīnd te gasesti īntr-un loc, nu faci decīt sa te gīndesti la altul, īncīt nostalgia se contureaza organic īntr-o functie vegetativa. Dorinta de altceva, din simbol spiritual, devine natura.
Expresie a aviditatii de spatiu, nostalgia sfīrseste prin a-l anula. Cine sufera numai de pasiunea Absolutului n-are nevoie de aceasta lunecare orizontala pe īntinderi. Existenta stationara a calugarilor īsi are sursa īn canalizarea verticala, spre cer, a acestor doruri vagi dupa vesnic alte locuri si alte departari. O emotie religioasa n-asteapta consolare de la spatiu; mai mult, ea nu-i intensa decīt īn masura īn care īl asimileaza unui cadru de caderi.
Cīnd nu-i loc īn care sa nu fi suferit, ce alt motiv poti invoca īn sprijinul ratacirii? Si ce o sa te lege de spatiu, cīnd albastrul īntunecat al nostalgiei te dezleaga de tine īnsuti?
Daca omul n-ar fi stiut introduce un delir voluptuos īn singuratate - de mult s-ar fi aprins īntunericul.
Descompunerea cea mai oribila, īntr-un cimitir necunoscut, este o icoana palida pentru parasirea īn care te afli cīnd, din aer sau de sub pamīnt, o voce neasteptata īti dezvaluie cīt esti de singur.
Sa n-ai cui sa spui niciodata nimic! Numai obiecte; nici o fiinta. Si napastuirea singuratatii nu pleaca decīt din sentimentul ca esti īnconjurat de lucruri neīnsufletite, carora n-ai ce sa le spui.
Nu din extravaganta si nici din cinism umbla Diogene cu un felinar, īn plina zi, sa caute un om. Stim noi prea bine ca din singuratate...
Cīnd nu-ti poti aduna gīndurile si te supui, īnfrīnt, argintului lor viu - ca aburul se risipeste lumea si cu ea tu īnsuti, ca pari a asculta la marginile unei mari ce si-a retras apele lectura propriilor memorii scrise īntr-o alta viata... Incotro alearga mintea, spre ce nicaieri īsi dizolva granitele? Se topesc ghetari īn vine? Si-n ce anotimp al sīngelui si-al spiritului te afli?
Mai esti tu īnsuti? Nu-ti zvīcnesc tīmplele de teama contrara? Esti altul, esti altul...
...Cu ochii pierduti spre celalalt īn melancolia neprihanita a parcurilor.
Despre orice - si-n primul rīnd despre singuratate - esti obligat a gīndi negativ si pozitiv īn acelasi timp.
Fara tristete ne-am da noi seama, īn aceeasi vreme, de trup si de duh? Fiziologia si cunoasterea se īntīlnesc īn ambiguitatea ei constitutiva, īncīt nu esti mai prezent tie īnsuti si mai solidar cu tine ca-n clipele de tristete. Va fi aceasta - ca si constiinta - un agent de īnstrainare de lume, un factor de exterioritate; cu cīt ne īndeparteaza īnsa de toate, cu atīt coincidem mai mult cu noi. Seriozitatea - tristete fara accent afectiv - ne face sensibili numai la un proces rational, caci neutralitatea ei n-are adīncimea care asociaza capriciile viscerelor vibratiei spiritului. O fiinta serioasa este un animal ce īndeplineste conditiile de om; opreste-i o clipa mecanismul de gīndire; nu va observa ce usor a redevenit animalul de altadata. Rapeste-i īnsa tristetii reflexia; va ramīne destula imbecilitate sumbra ca zoologia sa nu te accepte.
A lua lucrurile īn serios īnseamna a le cīntari fara a participa; a le lua īn tragic - a te angaja īn soarta lor. Intre seriozitate si tragedie (aceasta tristete ca actiune) este o mai mare deosebire decīt īntre un functionar si un erou. - Filozofii sīnt bieti agenti ai Absolutului, platiti din contributiile mīhnirilor noastre. Din a lua lumea īn serios si-au facut o profesie.
Tristetea - īn forma ei elementara - este o genialitate a materiei. Inspiratie primara fara gīnduri. Trupul si-a īnfrīnt conditia si tinde la o participare superioara lui, iar īn formele reflexive ale tristetii procesul este completat de o descindere a spiritului prin vine, ca pentru a ne arata cīt de organic ne apartinem.
Rapindu-ne firii si redīndu-ne noua, tristetea-i o izolare substantiala a firii noastre, īn deosebire de īmprastierea ontologica a fericirii.
In accesele de mila se manifesta o atractie secreta pentru proastele maniere, pentru murdarie si degradare. Orice monstruozitate este o perfectiune fata de lipsa bunului-gust al milei, acest rau cu aparentele reale ale blīndetii.
In mormanul de pete si de devieri ale naturii sau īn rafinamentul vicios al mintii, nu veti gasi o perversiune mai īntunecoasa si mai framīntata ca mila. Nimic nu ne abate de la frumusete mai mult decīt accesele ei. Si dac-ar fi numai frumusetea! Dar virtutile subterane ale acestui viciu ne īntorc de la rosturile noastre esentiale si considera depravare tot ce nu emana din gustul prabusirii, din mlastini si din putregai, īntinderi ale milei si pretexte ale voluptatii ei infernale.
Nici o patologie n-a studiat-o fiindca este o boala practica, si stiinta a fost totdeauna īn serviciul primariilor. Cine-ar adīnci tulburarile launtrice, iadul iubirii perverse de oameni, - ar mai putea īntinde mīna vreunui milostiv?
Rostul gīnditorului este sa īntoarca viata pe toate partile, sa-i proiecteze fetele īn toate nuantele, sa revina neīncetat asupra ascunzisurilor ei, sa-i bata īn jos si-n sus cararile, de mii de ori sa priveasca acelasi aspect, sa nu descopere noul decīt īn ce-a vazut nelamurit, aceleasi teme sa le treaca prin toate membrele, amestecīndu-si cugetele-n trup - sa zdrentuiasca astfel viata gīndind-o pīna la capat.
Nu-i revelator pentru ce e nedefinibil īn insuficientele vietii ca numai cioburile unei oglinzi sfarīmate pot sa ne redea icoana ei caracteristica?
Dupa ce ti-ai dat seama ca oamenii nu-ti pot oferi nimic si continui totusi a-i īntīlni, este ca si cum ai fi lichidat cu orice superstitie, dar mai crezi īn fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la lasitate, a creat zīmbetul, anemic si aerian la fecioare, concret si imediat la femei pierdute, īnduiosator la batrīni si irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedeste mai mult ca oamenii-s muritori ca zīmbetul, expresie a echivocului sfīsietor al vremelniciei. De cīte ori zīmbim, nu este ca la o ultima īntīlnire, si nu-i zīmbetul testamentul aromat al individului? Lumina tremuratoare a obrazului si a buzelor, umiditatea solemna a ochilor transforma viata īntr-un port, īn care vapoarele pleaca īn larg fara destinatie, transportīnd nu oameni, ci despartiri. Si viata ce-i, daca nu locul despartirilor?
De cīte ori ma īnduioseaza un zīmbet, ma īndepartez cu o povara de ireparabil, caci nimic nu descopera mai īnfiorator ruina care asteapta omul ca acest simbol aparent de fericire si care exprima mai crud unei inimi desfrunzite freamatul de vremelnicie al vietii, decīt horcaitul clasic al sfīrsitului. - Si de cīte ori īmi zīmbeste cineva, descifrez pe fruntea luminoasa chemarea sfīsietoare: Apropie-te, vezi prea bine ca si eu sīnt muritor! - Sau cīnd ochii mi s-au īntunecat de noaptea mea, glasul zīmbetului īmi flutura pe līnga urechi avide de implacabil: Priveste-ma, este pentru ultima oara!
...Si de aceea zīmbetul te opreste de la singuratatea din urma, si oricīt nu te-ar mai interesa colegii de respiratie si de putrefactie, te-ntorci spre ei ca sa le sorbi secretul, sa te īneci īn el si ei sa nu stie, sa nu stie ce grei sīnt de vremelnicie, ce mari poarta si la cīte naufragii nu ne invita framīntarea inconstienta si incurabila a zīmbetului lor, la ce ispite de disparitie te supun, deschizīndu-si sufletul spre tine si tu ridicīnd - cu freamat si īndurerare - lespedea surīsului!
Germinatia fiecarui adevar ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viata de cīte ori cugetam, īncīt un gīnditor absolut ar fi un schelet ce si-ar ascunde oasele īn... transparenta gīndurilor.
Paloarea e culoarea ce-o ia gīndirea pe fata omeneasca.
Destin nu exista decīt īn actiune, fiindca numai īn ea risti totul, fara sa stii unde vei ajunge. Politica - īn sensul de exasperare a ceea ce-i istoric īn om - este spatiul fatalitatii, abandonarea integrala fortelor constructive si destructive ale devenirii.
Si īn singuratate risti totul, dar aici fiind īn clar cu ce se va īntīmpla, luciditatea atenueaza irationalul soartei. Iti anticipezi viata, īti traiesti destinul ca un inevitabil fara surprize, caci, īntr-adevar, ce-i singuratatea daca nu viziunea trans-lucida a fatalitatii, maximum de luminozitate īn agitatia oarba a vietii?
Omul politic renunta la constiinta; singuraticul, la actiune. Unul traieste uitarea (si asta e politica); celalalt o cauta (si asta-i singuratatea).
O filozofie a constiintei nu poate sfīrsi decīt īntr-una a uitarii.
Un om care practica o viata īntreaga luciditatea ajunge un clasic al deznadejdii.
Femeia ce priveste spre ceva ofera o imagine de o rara trivialitate. Ochii melancolici te invita, dimpotriva, la o distrugere aeriana, si setea de impalpabil pe care ti-o satisface funebrul si parfumatul lor azur te īmpiedica sa mai fii tu īnsuti. Ochi ce nu zaresc nimic si din fata carora dispari, ca sa nu le patezi infinitul cu obiectul prezentei tale. Privirea pura a melancoliei este modul cel mai ciudat prin care femeia ne face sa credem ca a fost cīndva tovarasa noastra īn Rai.
Melancolia este o religiozitate fara nevoia Absolutului, o lunecare din lume fara atractia transcendentului, o slabiciune pentru aparentele cerului egala insensibilitatii la simbolul acestuia. Posibilitatea ei de a se dispensa de Dumnezeu - desi īndeplineste conditiile initiale ale apropierii de el - o transforma īntr-o voluptate, care se satisface cresterii ei proprii si slabiciunilor ei repetate. Caci melancolia este un delir estetic, suficient siesi, steril īn mitologie. Nu vei gasi īn ea nimic strain unui vis leganat, caci nu genereaza nici o imagine peste cursul etericei sale destramari.
Melancolia-i o virtute la femei si un pacat la barbati. Asa se explica de ce acestia au folosit-o spre cunoastere...
Exista īn unele surīsuri feminine o aprobare duioasa, care te īmbolnaveste. Ele se īncuiba si se depun pe fondul necazurilor zilnice, exercitīnd un control subteran. Femeile - ca si muzica - trebuie ocolite īn receptivitatile tulburi care maresc pīna la lesin pretextele de īnduiosare. Cīnd vorbesti despre teama, despre teama īnsasi, īn fata unei blonde spiritualizate de paloare si care-si apleaca ochii pentru a suplini prin gest marturisirea, surīsul ei frīnt si amar ti se rostogoleste-n carne si-si prelungeste prin ecouri chinul sau imaterial.
Surīsurile sīnt o povara voluptuoasa pentru cel ce le īmparte si pentru cel ce le primeste. O inima atinsa de delicatete greu poate supravietui unui surīs duios. Tot asa, sīnt priviri dupa care nu te mai poti hotarī pentru nimic.
Un fulg ratacitor prin aer este o imagine de zadarnicie mai sfīsietoare si mai simbolica decīt un cadavru. Tot asa, un parfum neobisnuit ne face mai tristi decīt un cimitir, precum o indigestie - mai gīnditori decīt un filozof. Si mai mult decīt catedralele, nu ne face mai religiosi mīna unui cersetor ce ne arata drumul de urmat īntr-un oras mare si-n care ne-am pierdut?
Incepi a te nelinisti de Timp, cu mult īnainte de a-i citi pe filozofi, privind atent, īntr-un moment de oboseala, fata unui om batrīn. Brazdele adīncite de necazuri, de sperante si de naluciri se īnnegresc si se pierd parca fara urma īntr-un fond de īntuneric, pe care fata īl ascunde cu greu, masca nesigura a unui abis īndurerat. In fiece cuta pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi īmbatrīnit durata. Nu atīrna timpul īn ridurile batrīnetii si nu e fiecare cuta un cadavru temporal? Fata omeneasca este folosita de demonia vremii ca o demonstratie de zadarnicie. O poate cineva privi senin īn amurgul ei?
Inclina-ti ochii spre un batrīn cīnd n-ai Ecleziastul la īndemīna, fata lui - de care el poate fi perfect strain - te va īnvata mai mult ca īnteleptii. Caci sīnt īncretituri care dezvelesc actiunea Timpului mai nemilos decīt un tratat de zadarnicie. Unde sa gasesti cuvinte care sa zugraveasca eroziunea lui implacabila, īnaintarea lui destructiva, cīnd peisajul deschis si accesibil al batrīnetii ti se ofera la toate colturile ca o lectie decisiva si o sentinta fara apel?
Neastīmparul copiilor īn bratele bunicilor sa nu fie oroarea instinctiva de Timp? Cine n-a simtit īn sarutul unui batrīn inutilitatea infinita a timpului?
De oameni ma separa toti oamenii.
De-as alerga ca un nebun īn cautarea mea, cine-mi spune ca nu-mi voi iesi niciodata īn cale? Pe ce maidan al universului ma voi fi ratacit? Ma duc sa ma caut acolo unde se aude lumina..., caci de mi-aduc bine aminte, iubit-am altceva decīt sonoritatea transparentelor?
Cui nu i se pare ca dupa fiece amaraciune luna a devenit mai palida si razele soarelui mai sfioase si ca devenirea īsi cere scuze, schilodindu-si ritmul, - aceluia īi lipseste baza cosmica a singuratatii.
Ruptura de fiinta te face bolnav de tine īnsuti, īncīt este destul sa pronunti cuvinte ca: uitare, nefericire, despartire, pentru a te dizolva īntr-un fior mortal. Si atunci, ca sa traiesti, risti imposibilul: accepti viata.
A ramīne singur cu īntreaga iubire, cu povara infinitului erotic - iata sensul spiritual al nefericirii īn dragoste, īncīt sinuciderile nu sīnt probe ale lasitatii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii. Daca n-ar fi atenuat chinurile amoroase prin dispretul teoretic pentru femeie, toti amantii s-ar fi sinucis pīna acum. Stiind īnsa ce e ea, au introdus prin luciditate un element de mediocritate īn insuportabilul acelor vapai. Nefericirea īn dragoste īntrece īn intensitate cele mai adīnci emotii religioase. Ce e drept, ea n-a construit biserici; dar a ridicat morminte, morminte peste tot.
Iubirea? Dar priviti cum fiece raza de soare se-ngroapa īntr-o lacrima, de parca astrul stralucitor s-ar fi nascut dintr-un acces de plīns al Divinitatii!
Nefericirea este starea poetica prin excelenta.
In masura īn care animalele sīnt capabile de nefericire īn dragoste, participa la umanitate. De ce n-am admite ca privirea umeda a cīinelui sau duiosia resemnata a magarului nu exprima uneori regrete fara cuvinte? Exista ceva sumbru si īndepartat īn erotica animala, si care ne-o face atīt de straina.
Literatura este o marturie sigura ca noi ne simtim mai aproape de plante decīt de animale. Poezia īn mare parte nu-i decīt un comentariu la viata florilor, iar muzica o depravare umana a melodiilor vegetale.
Orice floare poate servi de imagine nefericirii īn dragoste. Asa se explica apropierea noastra de ele. Si apoi, nici un animal nu poate fi un simbol al vremelniciei, pe cīnd florile sīnt expresiile ei directe, ireparabilul estetic al efemerului.
La adica, ce face fiecare om? Se ispaseste pe sine īnsusi.
N-as putea iubi decīt un īntelept nefericit īn dragoste...
Ceea ce face orasele mari atīt de triste este ca fiecare om vrea sa fie fericit, iar sansele scad pe masura ce dorinta creste. Cautarea fericirii indica distanta de rai, gradul caderii umane. Si atunci, sa ne miram de ce Parisul e punctul cel mai īndepartat de Paradis?
Poti īnghiti biblioteci īntregi, nu vei gasi mai mult de trei-patru autori care merita a fi cititi si recititi. Proeminentele acestui gen sīnt niste analfabeti geniali, care trebuie admirati si la nevoie īnvatati, dar care, īn fond, nu ne spun nimic. As vrea sa pot interveni īn istoria spiritului omenesc cu brutalitatea unui macelar īmpodobit de cel mai rafinat diogenism. Caci pīna cīnd vom mai lasa īn picioare pe atītia creatori care n-au stiut nimic, copii obraznici si inspirati, lipsiti de maturitatea fericirii si a nefericirii? Un geniu care n-a ajuns la radacinile vietii, oricīte posibilitati de expresie ar avea, nu trebuie gustat decīt īn clipe de indiferenta. Este mai mult decīt īnfiorator sa te gīndesti ce putini oameni au stiut ceva cu adevarat, ce putine existente complete au aparut pīna acum. Si ce-i o existenta completa, si ce-nseamna a sti? - A pastra o sete de viata īn amurguri...
Anumite fiinte simt pornirea spre crima numai pentru a gusta o viata intensificata, asa īncīt negatia bolnavicioasa a vietii este īn acelasi timp omagiul ei.
Oare ar fi existat criminali daca sīngele n-ar fi cald? Impulsul destructiv cauta leacul unei raceli interne si ma īndoiesc ca, fara o reprezentare implicita a unei calduri molesitoare si rosii, vreun pumnal s-ar fi īnfipt cīndva īn vreun trup. Sīngele emana aburi adormitori, īn care asasinul nadajduieste a-si īmblīnzi fiorurile de gheata. O singuratate neīndulcita de īnduiosari genereaza crima, īncīt orice morala ce vrea distrugerea raului īn adīncime are de privit numai o problema: ce directie trebuie sa dam singuratatii, acest cadru ideal al ruinei si al descompunerii.
Gasi-va cineva vreodata cuvinte pentru freamatul care īmpreuna īn infinitatea aceleiasi clipe suprema voluptate cu suprema durere? Sau vreo muzica, plecīnd din toate zorile si apusurile acestei lumi, - putea-va ea transmite altor oameni senzatiile unei victime cosmice a fericirii si nefericirii? Un naufragiat batut de toate valurile, izbit de toate stīncile, chemat de toate īntunecimile - si care-ar tine soarele īn brate! Epava ratacind cu izvorul vietii la piept, strīngīndu-i stralucirea lui mortala, īnecīndu-se cu el īn valuri, caci fundurile marii asteapta din vesnicie lumina si groparul ei.
Contactul īntre oameni - societatea īn genere - n-ar fi posibil fara īntrebuintarea repetata a acelorasi adjective. Interziceti-le prin lege si veti vedea īn ce mica masura omul este un animal sociabil. Vor disparea imediat conversatia, vizitele, īntīlnirile, si societatea se va degrada la raporturi mecanice de interese. Lenea de gīndire a dat nastere la automatismul adjectivului. Aceeasi calificatie i se aplica lui Dumnezeu si unei maturi. Altadata, Dumnezeu era infinit; astazi e epatant. (Fiecare tara īsi are expresiile vidului ei mental.) - Interziceti adjectivul cotidian si definitia celebra a lui Aristot cade.
Diferentele dintre filozofii antici si cei moderni, atīt de frapante si de defavorabile ultimilor, pleaca din faptul ca acestia au filozofat la masa de lucru, la birou, pe cīnd aceia īn gradini, īn piete sau la cine stie ce margine de mare. Apoi anticii, mai lenesi, stateau multa vreme īntinsi, caci stiau bine ca inspiratia vine orizontal. Astfel, ei asteptau gīndurile, pe cīnd modernii le siluiesc si le provoaca prin lectura, facīnd impresia ca nici unul n-a cunoscut placerea iresponsabilitatii meditative, ci si-au organizat ideile cu aplicatie de īntreprinzatori. Niste ingineri īn jurul lui Dumnezeu.
Multe spirite au descoperit Absolutul din a fi avut o canapea īn preajma lor.
Fiecare pozitie a vietii este o alta perspectiva a ei. Filozofii se gīndesc la alta lume, fiindca gīrbovi de obicei, s-au saturat a o privi pe aceasta.
Carui om, zarindu-se-n oglinda īntr-un semiīntuneric, nu i se pare a se fi īntīlnit cu sinucigasul din el?
Poti iubi o fiinta impermeabila Absurdului si care nu banuieste din ce tragedie pleaca el, din cīte elegante de venin, din cīt rafinament de dezolare, din cīte reflexe vicioase si īnselatoare ale pustiului launtric?
Absurditatea este insomnia unei erori, esuarea dramatica a unui paradox. Febra spiritului nu poate fi masurata decīt prin abundenta acestor funeralii logice care sīnt formulele absurde.
Muritorii de totdeauna s-au ferit cu teama de ele, au priceput ei negresit ceva din nobila lor descompunere, dar nu le-au putut prefera sigurantei sterpe, calmului compromitator al ratiunii.
De cīte ori ma gīndesc la moarte, īmi pare ca voi muri mai putin, ca nu pot sa ma sting, stiind ca ma voi stinge, ca nu pot sa dispar, stiind ca voi disparea... Si dispar, ma sting si mor de totdeauna.
Viata-i eterica si funebra ca sinuciderea unui fluture.
Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vietii. Stim noi īnsa prea bine ca n-o face... Caci atīta generozitate ar costa-o viata.
Pentru fiece problema īti trebuie alta temperatura. Numai nefericirii īi convine oricare...
Sa pari vesel tuturor si nimeni sa nu vada ca si fulgii sīnt lespezi de mormīnt! A avea verva īn agonie...
Moralitatea subiectiva īsi atinge punctul culminant īn hotarīrea de a nu mai fi trist.
Permeabila demoniei, tristetea este ruina indirecta a moralei. Cīnd raul se opune binelui, el participa la valorile etice ca forta negativa, cīnd īnsa īsi cīstiga autonomia si zace īn sine, fara a se mai afirma īn lupta cu el, atunci realizeaza demonia. Tristetea-i unul din agentii de autonomie a raului si de sapare a eticii. Daca binele exprima elanurile de puritate ale vietii, tristetea-i umbra lui incurabila.
Creatiile spiritului sīnt un indicator al insuportabilului vietii. Tot asa si eroismul.
Melancolia-i starea de vis a egoismului.
De n-ar exista o voluptate secreta īn nefericire, am duce femeile sa nasca la abator.
Spune unui suflet delicat: despartire, si ai trezit poetul din el. Acelasi cuvīnt unui om de rīnd nu-i inspira nimic. Si nu numai despartire, ci orice. Diferenta īntre oameni se masoara dupa rezonanta afectiva a cuvintelor. Unii se īmbolnavesc de o sfīrseala extatica ascultīnd o expresie banala, altii ramīn reci la o proba de zadarnicie. Pentru aceia, nu este cuvīnt īn dictionar care sa nu ascunda o suferinta, iar acestia nici n-o au īn vocabular. Prea putini sīnt cei ce-si pot īntoarce cugetul - oricīnd - spre īntristare.
Oricīt s-ar lega bolile de constitutia noastra, este imposibil sa nu le disociem, sa nu le gasim exterioare, straine, neavenite. De aceea, cīnd vorbim de un om nesanatos īi precizam boala ca o anexa fatala, care introduce un plus de iremediabil identitatii lui initiale. In fata noastra, el ramīne cu boala lui, care pastreaza o independenta si o obiectivitate relativa. Ce greu e īnsa a disocia melancolia de o fiinta! Caci ea-i boala subiectiva prin excelenta, inseparabila de cel posedat, aderenta pīna la coincidenta, si ca atare incurabila. Sa nu existe leac pentru ea? Totusi; dar atunci trebuie sa ne lecuim de propriul eu. Nostalgia dupa altceva din reveriile melancolice nu e decīt dorul dupa un alt eu, dar pe care-l cautam īn peisaje, īn departari, īn muzica, īnselīndu-ne fara voie asupra unui proces mult mai adīnc. Totdeauna ne reīntoarcem nemultumiti si ne abandonam noua īnsine, caci nu este iesire din boala care ne poarta numele si pe care pierzīnd-o, nu ne-am mai afla.
Nu cred ca Dumnezeu sa fi facut pe Eva din coasta noastra, caci atunci ar trebui sa ne īntelegem cu ea si altundeva decīt īn pat. Dar la drept vorbind, nu-i si aceasta o īnselaciune? Sīntem oare mai departe unul de altul decīt īn cvasiidentitatea orizontala? De unde altcum pornirea obscura si nestapīnita, a ceasurilor tulburi, de a-ti varsa plīnsuri tainice pe sīnii femeilor pierdute, īn hoteluri vechi?
Nu atīt din instinct, cīt din groaza de plictiseala atīrnam de femeie. Si se prea poate ca ea sa nu fie decīt o nascocire a acelei groaze. Din frica de singuratate a lui Adam a plamadit Dumnezeu pe Eva, si de cīte ori ne napadesc fiorurile izolarii am oferi Creatorului cīte o coasta, pentru ca, nascuta din noi, sa ne sorbim īn femeie propria singuratate.
Castitatea este un refuz al cunoasterii. Ascetii īsi puteau satisface dorinta de pustiu mai usor īn preajma femeii, daca spaima de ispita nu i-ar fi deposedat de adīncimea misterioasa a sexualitatii. Panica īntr-o lume de obiecte trezeste un dor mortal de femeie, ea īnsasi obiect, īnsufletit de patimile plictiselii noastre.
O fiinta pe calea unei spiritualizari complete nu mai e capabila de melancolie, fiindca nu se mai poate abandona īn voia ondulatiilor capricioase. Spirit īnseamna rezistenta, pe cīnd melancolia, mai mult decīt orice, presupune ne-rezistenta la suflet, la fierberea elementara a simtirii, la incontrolabilul afectelor. Tot ceea ce īn noi e nestapīnit, tulbure, irationalul alcatuit din vis si bestialitate, deficiente organice si aspiratii turmentate, ca si explozii muzicale ce umbresc puritatea īngerilor si ne fac sa privim dispretuitor spre crini - constituie zona primara a sufletului. Aici se afla melancolia acasa, īn poezia acestor slabiciuni.
Cīnd te crezi mai īndepartat de lume, adierile melancolice īti dovedesc iluzia apropierii tale de spirit. Fortele vitale ale sufletului te atrag īn jos, te obliga sa te scufunzi īn adīncimea primara, sa-ti recunosti sursele, de care te izoleaza vidul abstract al spiritului, seninatatea lui implacabila.
Melancolia-i o distanta de lume prin mijloacele vietii, iar nu ale spiritului; dezertarea din imanenta a tesuturilor. Prin apelul neīncetat la spirit, barbatii i-au adaugat o nuanta reflexiva, ce n-o īntīlnim la femei, care, nerezistīnd niciodata sufletului lor, se talazuiesc īntr-o melancolie imediata.
Nevoia de un timp pur, curatit de devenire, si care sa nu fie eternitate.... O subtiere eterica a trecerii, o crestere īn sine a temporalitatii, un timp fara curgere... Extaz delicat al mobilitatii, plenitudine temporala īn afara de clipe... A te scufunda īntr-un timp lipsit de dimensiuni si de o calitate atīt de aeriana, ca inima noastra-l poate īntoarce īnapoi, el nefiind patat de ireversibil si nici atins de irevocabil...
...Incep sa banuiesc felul īn care el s-a insinuat īn Paradis.
Cine n-are organ pentru eternitate o concepe ca o alta forma a temporalitatii, īncīt alcatuieste imaginea unui timp ce curge īn afara de sine sau a unui timp vertical. Icoana temporala a eternitatii ar fi atunci o curgere īn sus, o acumulare verticala de clipe, care stavilesc lunecarea dinamica, deplasarea orizontala spre moarte.
Suspendarea timpului introduce o dimensiune verticala, dar numai atīta vreme cīt dureaza actul acestei suspendari. Odata consumat, eternitatea neaga timpul, constituind o ordine ireductibila. Schimbarea directiei naturale, violentarea temporalitatii din accesul la vesnicie ne arata cum orice act de īnfrīngere a vietii implica si o siluire a timpului. Dimensiunea verticala a suspendarii este o perversiune a simtului temporal, caci eternitatea n-ar fi accesibila fara depravarea si vicierea acestuia.
Boala reprezinta triumful principiului personal, īnfrīngerea substantei anonime din noi. De aceea este ea fenomenul cel mai caracteristic al individuatiei. Sanatatea - chiar īn forma transfigurata a naivitatii - exprima participarea la anonimat, la paradisul biologic al indiviziunii, pe cīnd boala este sursa directa a separativitatii. Ea schimba conditia unei fiinte, plus-ul ei determina o unicitate, un salt peste firesc. Diferenta īntre un om bolnav si unul sanatos este mai mare ca īntre ultimul si nu importa care animal. Caci a fi bolnav īnseamna a fi altceva decīt ceea ce esti, a te supune determinarilor posibilului, a identifica momentul cu surpriza. In mod normal dispunem de soarta noastra, ne prevedem īn fiecare clipa si traim īntr-o siguranta plina de indiferenta. Sīntem liberi sa credem ca īn cutare zi, īn cutare ceas, vom putea fi seriosi, veseli si nimic nu ne īmpiedica sa ne bazam pe interesul ce-l vom acorda unor lucruri oarecare. - Dimpotriva, īn constiinta generata de boala. Nici o urma de libertate; nu putem prevedea nimic, robi chinuiti ai dispozitiilor si capriciilor organice. Fatalitatea respira prin toti porii, urītul izvoraste din membre si toate alcatuiesc apoteoza necesitatii care este boala. Niciodata nu stii ce vei face, ce se va īntīmpla, ce dezastre pīndesc īn umbrele launtrice, nici īn ce masura vei iubi, nici īn ce masura vei urī, prada climatului isteric al nesigurantelor. Boala care ne separa de natura ne leaga de ea mai rau decīt mormīntul. Nuantele cerului ne obliga la modificari echivalente īn suflet, gradele de umiditate la dispozitii corespunzatoare, anotimpurile la o periodicitate blestemata. Astfel, traducem moral īntreaga natura. La distanta infinita de ea īi talmacim toate fanteziile, haosul evident sau implicit, curbele materiei īn pendulatiile unei inimi incerte. Sa stii ca n-ai nici o legatura cu lumea si sa-i īnregistrezi toate variatiile, iata paradoxul bolii, necesitatea stranie ce ni se impune, libertatea de a gīndi dincolo de fiinta si conditia de cersetor al propriului trup. Caci, īntr-adevar, nu īntindem mīna spre noi īnsine, nu ne solicitam sprijinul, vagabonzi la portile eului nostru, īn abandonarea unei vieti fara leac? Nevoia de a face ceva pentru tine īnsuti si a nu te putea ridica peste o pedagogie a incurabilului!
De-am fi liberi īn boli, medicii ar ajunge cersetori, caci muritorii trag spre suferinta, dar nu spre amestecul ei chinuitor de subiectivitate exasperata si de necesitate invincibila.
Boala este modul īn care moartea iubeste viata, iar individul teatrul acestei slabiciuni. In orice durere, absolutul mortii gusta devenirea, chinul nostru nefiind decīt ispita, degradarea voluntara a īntunericului. Si astfel, suferinta nu e decīt un minus de absolut al mortii.
Mi s-a facut inima ca ceara si se topeste īnlauntrul meu. (Psalm XXII) Fa, Doamne, ce mai poti pīna nu-ti trīntesc oasele mele īn cap!
Muzica este timp sonor.
Viata si cu mine sīntem doua linii paralele ce se īntīlnesc īn moarte.
Fiecare om este propriul lui cersetor.
Ametelile carora sīnt supusi unii oameni si care īi obliga sa se rezeme de arbori sau de ziduri īn plina strada au un sens mai adīnc decīt sīnt īnclinati a crede filozofii si chiar poetii. A nu mai putea sta vertical - a te degaja de pozitia naturala a omului - nu-si are sursa īntr-o tulburare nervoasa sau īntr-o compozitie a sīngelui, ci īn istovirea fenomenului uman, care implica abandonarea tuturor caracterelor ce-l īnsotesc. Ai uzat omenescul īn tine? Atunci parasesti fatal forma prin care el s-a definit. Cazi; fara ca totusi sa te reīntorci la animalitate, caci este mai mult decīt probabil ca ametelile ne arunca la pamīnt pentru a ne da alte posibilitati de īnaltare. Revenirea la pozitia care a precedat fenomenul verticalei umane ne deschide alte carari, ne pregateste o alta crestere si, schimbīndu-ne īnclinarea corpului, ne deschide spre o alta perspectiva a lumii.
Senzatiile stranii de ameteala, care te apuca orisiunde si mai cu seama de cīte ori distanta de om evolueaza īn directia infinitului, nu indica numai o prezenta agresiva a spiritului, dar si o ofensiva naprasnica a tot ce-am adaugat peste constantele soartei umane. Caci ameteala este simptomul specific al depasirii unei conditii firesti si al imposibilitatii de a mai īmpartasi pozitia fizica legata de ea. Rupīndu-se legaturile launtrice cu omul, semnele lor exterioare urmeaza procesul de disolutie. Tulburari analoage trebuie sa fi resimtit animalul cīnd a īnceput sa se ridice īn doua labe. Si nu sīnt introspectii regresive care ne coboara pīna la acele īndepartate nelinisti, si amintiri indefinibile care ne apropie de ametelile īnceputului uman?
Tot ce nu este inert trebuie, īn grade diferite, sa se rezeme. Si cu atīt mai mult omul, care nu-si īmplineste destinul decīt nascocindu-si sigurante si nu-si pastreaza pozitia decīt prin tonicul īnselaciunilor. Dar cine e pus īn fata sa īnsusi, cine luneca īn transparenta propriei conditii, cine nu mai e om decīt īn bunavointele memoriei - mai poate el apela la sprijinul traditional, la mīndria animalului vertical, si mai poate sa se rezeme pe sine, cīnd de mult nu mai este el?
Obiectele īl mai tin doar sa nu cada, asteptīnd sa rodeasca fructele altei vieti īn seva atītor ameteli.
Putrezeste omul īn tine īn abuzul pervers al cunoasterii, si nimic nu exprima mai direct aceasta suprema destramare ca nesiguranta pasilor īn lume. Ameteala consecutiva finalului uman este un fior de limita, la īnceput prevestitor si dureros, apoi promitator si īntaritor. O speranta de o vitalitate draceasca ne mīna spre caderi repetate, īn vederea unor purificari nebanuite. Altceva va īncepe, dupa ce omul s-a copt īn noi si a lesinat, ceva strain presimtirii celor ramasi īn urma, pe la mijlocul umanitatii. Sa ti se descompuna Dumnezeu īn vine, sa-l īngropi īmpreuna cu resturile tale, ce le vei aduna prin amintiri, si cu stīrvuri umane si divine sa-ti īngrasi verdeturi de nadejde, si lumini de putregai sa sprijine timiditatea atītor zori!
Dar pentru a te purifica de mostenirea omenescului tau, īnvata a obosi, a dizolva, a corupe moartea din tine, de la raspīntiile tale. Priveste un om stingher care asteapta ceva si īntreaba-te ce. Si vei vedea ca nimeni n-asteapta nimic, nimic ce n-ar fi moartea. Fost-ai cīndva destul de-nfrigurat sa vezi aceasta, sa vezi cum toti se-nsala, cum toti fara sa stie īntind spre moarte mīinile, cīnd cred ca vine cineva, ca n-au stat īn zadar? De ce fiinta singura, cu ochii plecati de-o atentie obosita, si de ce orice vietate ne pare ca n-au ce astepta, ca nu este un ce, īn afara de atractia calda si rece a mortii, ratacitoare prin deserturi, cafenele, paturi vechi si colturi de strada? Sa nu existe īntīlniri decīt cu ea? Pe cine, pe cine poate astepta un muritor fara sa moara? Mergi īn calea lui ca sa traiesti, sa traiesti līnga un muritor? Ce īngrozitor sa nu observi ca fugi dupa cei ce mor ca sa scapi de moarte!
Nu eu sufar īn lume, ci lumea sufera īn mine. Individul exista doar īn masura īn care concentreaza durerile mute ale lucrurilor, de la zdreanta pīna la catedrala. Si tot asa, el nu-i viata decīt din clipa īn care, de la vierme la Dumnezeu, vietatile se bucura si gem īn el.
Nici un pictor n-a reusit sa redea singuratatea resemnata din privirea dobitoacelor, fiindca nici unul nu pare a fi īnteles incompatibilul ochilor animalici: o enorma tristete si o lipsa de poezie echivalenta.
Privirea omeneasca n-a adaugat decīt accentul de regret poetic, a carui absenta indica la fiintele respective vecinatatea originii lor.
Amaraciunea este o muzica alterata de vulgaritate. Noblete nu exista decīt īn melancolie... De aceea, nu e cu totul neimportant sa stii īn ce nuanta a urītului de lume te-ai gīndit la Dumnezeu...
Un gīnditor ce-ar auzi cum putrezeste o idee...
A omorī timpul, asa se exprima banal si profund neprielnicia plictiselii. Independenta cursului temporal fata de imediatul vital ne face sensibili la inesentialul, la vidul devenirii, care si-a pierdut substanta; o durata fara continut vital. Trairea īn imediat asociaza viata si timpul īntr-o unitate fluida, careia ne abandonam cu pateticul elementar al naivitatii. Cīnd īnsa atentia, fruct al unor inegalitati launtrice, se aplica asupra scurgerii vremii si se īnstraineaza de ceea ce palpita īn devenire, ne pomenim prezenti īntr-un gol temporal, care īn afara de sugestia unei desfasurari fara obiect nu ne poate oferi nimic. Plictiseala e prizonieratul īn timpul inexpresiv, emancipat de viata, ce-o evacueaza chiar, spre a-si crea o sinistra autonomie. Si atunci ce mai ramīne? Vidul omului si vidul vremii. Īmperecherea a doua neanturi genereaza plictiseala - doliu temporal al constiintei separate de viata. Ai vrea sa traiesti si nu poti trai decīt īn timp; ai vrea o baie de imediat si nu poti decīt sa te usuci īn aerul purificat de fiinta al unei deveniri abstracte. Ce e de facut īmpotriva plictiselii? Cine e dusmanul ce trebuie rapus sau macar uitat? Desigur timpul - si numai el. Am fi noi īnsine - de-am trage ultimele consecinte. Dar plictiseala se defineste chiar prin ocolirea acestora; ea cauta īn imediat ceea ce nu poate fi gasit decīt īn transcendent.
A omorī timpul nu īnseamna decīt a nu mai avea timp - caci plictiseala e cresterea lui abundenta, multiplicarea lui nesfīrsita īn fata saraciei imediatului. Omori timpul pentru a-l sili sa intre īn tiparele existentei, pentru a nu-si mai īnsusi prerogative de existenta.
Orice solutie īmpotriva plictiselii este o concesie vietii, a carei baza se clatina īn hipertrofia temporala. Existenta nu-i suportabila decīt īn echilibrul dintre viata si timp. Situatiile de limita deriva din exasperarea acestui dualism. Atunci omul, pus īn fata pozitiei tiranice a timpului, victima īn imperiul lui, ce-o sa mai omoare, cīnd viata nu mai e prezenta decīt īn sclavia regretului?
As vrea uneori sa fiu atīt de singur, ca mortii, enervati de mahalaua si de zarva cimitirului, l-ar parasi - si invidiindu-mi linistea, mi-ar cere rugator ospitalitatea inimii. Si cum ar coborī ei pe scari tainice spre funduri de nemarmurire, deserturile tacerii le-ar scoate un oftat ce-ar trezi faraonii din perfectiunea adapostului lor. Astfel ar veni mumiile, dezertīnd din īntunecimile piramidelor, sa-si continue somnul īn morminte mai sigure si mai imobile.
Viata: pretext suprem pentru cine e mai aproape de departarea lui Dumnezeu decīt de imediatul ei.
De-ar fi femeile nefericite īn ele īnsele, si nu din pricina noastra, de ce jertfe n-am fi capabili, de cīte umilinte si slabiciuni! De la o vreme nu mai poti inventa voluptati si nici sorbi delicii, decīt īn aromele insinuante, īn mrejele īmbatatoare ale nefericirii. Cum numai īntīmplarea le face triste, pīndim si noi prilejul pentru un exercitiu de gust, ahtiati de umbre feminine, ratacitori nocturni ai iubirii si paraziti īngīndurati ai lui Eros. Femeia-i Paradisul ca noapte. - Asa se proiecteaza īn setea de obscuritate matasoasa, de-ntuneric dureros. Patima amurgurilor o asaza īn centrul zvīrcolirilor noastre - vietate anonima transfigurata de gustul nostru de umbre.
In durerile mari, īn durerile monstruoase, a muri nu īnseamna nimic, este atīt de natural, ca nu te poti scoborī |
|
|
|
|
|
Date
despre autor |
|
|
Data nasterii:
|
|
|
Locul nasterii:
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|